Calul troian necheza de dorință, sângele nărăvaș, și s-a urcat la cap.

Tu, Elenă, te-ai despuiat de șase lacăte, al șaptelea trebuia să fie spart de sângele arzând din copite. Ai luat calul de căpăstru, fără să știi că-i de fel sălbatic și din fire, ca orice cal troian viclean; l-ai târât strâns spre-o poartă-ngustă, unde vroiai să-l aduci să pască florile încă pure de-albeață; vroiai să deie iama în măreața-ți, vestita, legendara, pocalul cu plăceri; trebuia să muște din carnea sigilului pentru a da cale liberă plăcerilor ardente, robinsone în propria, celebra, mitologica minune prizoniere.

Să fii sigură că puțini te știu de ce faci, te-ai închis între pereți, fără ferestre și lacăte străjuite cu fermoare, tu ai pus paznici pe la uși. Când te-ai apropiat de tot, simțurile au luat-o razna, n-ai știut ce să mai faci, ce să mai vezi. Vroiai, atâta mai știai.

Saliva udă încă mai stătea mărturie sărutărilor care te-au brăzdat în sus pe trup, pe spate și pe sâni-ți plini de moale și plăcere. Sub fiorii puternici și adânci firele îți stau ridicate, împlântate, perpendicular în piele, toate ridicate de plăcere. Strângi din ochii închiși, de plăcuta durere.

Rotunjimile ți se-ncovoaie toate de sângele neprihănit, de vrei să simți totul din interiorul mai negru spre exteriorul mai luminat care acuma zace de plăcere înrourat.

Ah! Și gata, s-a terminat, Troia a capitulat … de tot.