jeomapel fransoaz îmi spunea femeia ronțăind un biscuit choco
eram la miramas înghețata de vișine îi pătase bluza albastră
mi-am pătat bluzița îmi spune și ochii ei pensați săreau peste mine
privind undeva deasupra lacului, spre martigue trei avioane bîzîiau în aer
françoise era din zîmbreasca mai avea patru pogoane de pămînt la asociație și o casă cu bunică la marginea comunei lîngă lizieră
apoi scotocea în geantă după șervețel
în geantă mai avea o oglindă, trusa de farduri, un ruj, două prezervative, cinci pliculețe de zahăr „les trois mages” și cartea roz cu pomelo, de ramona bădescu din care citea seara la veioză
(asta am văzut mai tîrziu în camera de hotel) erau hoteluri peste tot l’hotel de police l’hotel de ville etc
françoise era învățătoare și în românia predase doi ani la școala primară din necșești
copiii își încheiau compunerile cu „ce frumoasă e patria mea” deși nu cunoșteau nici județul
doar o dată îi dusese în excursie la roșiori la muzeul de istorie
ce mai știi de cultura gumelnița? e tot așa, cîteva cioburi în plus de cînd am spart oala aia lipită cu ghips
dar noi eram încă la miramas, solexurile ședeau rezemate de smochinii bătrâni
și lingeam pe rînd înghețata de pe bluza ei albastră
topită în două pete mici cafenii
ca două sfîrcuri