M-am așezat să scriu, într-o ultimă încercare de resuscitare a ce mi-a mai rămas.
M-am făcut om mare. Am uitat ades de mine și de Dumnezeu. El m-a iertat, eu nu.
N-am evouluat deloc. Ceilalți și-au perfecționat forma într-o manieră uluitoare. Au învățat zâmbitul la comandă, dar nu orișicare, ci zâmbitul sincer la comandă. Cât de minunat îți spun “bine ai venit”, când de fapt te scot afară, iar tu stai tâmp în fața ușii crezând ca ești “înăuntru”. Oameni care când se duc la fund își pun papion, ridicând eșecul ca pe o prim-balerină într-un rigor mortis hilar. Au învățat cu sârg să tacă atunci când vorbesc, să râdă când plâng, să urce când coboară, să întindă o mână, de nu știi- vor răsplata înainte or e chiar o mână întinsă. Au învățat să vorbească mult despre cine nu sunt și să tacă adânc când sunt somați de vreun nebun la adevăr.
Femei ! Ar trebui să stați pregătite cu portavoci. Înca din pântece să ajungă plozilor la urechi Micul Prinț, să recitiți la nesfârșit,din toți rărunchii, să fie familiarizați cu noțiunile prietenie, dăruire, îmblânzire. Să cunoască răspunderea de a îmblânzi un om.
***
Mă gândeam demult să mă fac chirurg plastician. Ridicol, nu? Monstruozitățile ce le purtăm la vedere sunt binecuvântări fața de Cutia Pandorei ce sălășluieste în tăcere si nevedere, la loc sigur, împopoțonată cu ghirlande de zâmbete, bune intenții (certe pavaje spre Iad), griji „sincere” pentru omul de lângă.
***
Încerc să scriu mai departe...pagini, pagini întregi. Vocale, consoane, vocale... “ă” ...mulți, mulți de “ă” . Să mă găsesc, să mă recuvantez! Daca voi pune “ ă ă “în dreptul search pe google, credeți că mai e o speranța? Poate dau de mine... Trebuie să tastați însă voi. Mie degetele îmi sunt fire de nisip răsfrânte a mirare pe chipul ultimului plecat. Dacă mă rostiți, poate am să încep să cred, să mă recred. Ar ajunge și o frază de
genul...hm....nu, nu- “Ecce Homo” ar fi prea mult. E suficient “Ana are mere”. Aș avea măcar verb! Câți sunt fără verb pe lumea asta!Oameni construiți din adjective, titluri uriașe gravate în aur pe ușa anticamerei de pompe funebre a gramaticii lor intime, în care ne primesc la început cu îngăduință înțepenită prietenesc pe buze.…pentru ca mai apoi să își amintească cât de scumpă e o înmormântare...”Ana”...e deja sărbătoare! Să știți că mă cheamă Ana, aș face din cordonul meu ombilical bici pentru Calul Troian, de bucurie că în sfârșit m-am născut ! L-aș biciui în urcare de să-i dea sângele și odată ajunși aș scrie cu biciul acesta, în fața lui Dumnezeu, pe nisip, toate păcatele noastre de colivii gramaticale cu uși întredeschise din care nu mai zboară nici o pasăre.
Fiți sinceri oameni buni !
Iubiți-vă sincer!
Întindeți mâna sincer unul spre altul!