Un bătrân a devenit corespondentul voluntar al unui ziar de provincie, colaborând cu jurnalistul de la secția sociale spre mulțumirea acestuia, fiindcă rubrica lui era mereu plină de evenimentele zilei. Într-o bună zi, redactorul, navigând pe Internet, descoperă o bizară (pentru mentalitatea noastră) asociație, care transmitea mesaje celor dragi trecuți în lumea drepților. Erau aleși acei mesageri a căror moarte era iminentă. Pentru serviciul lor, familia primea o sumă substanțială de bani (pentru noi). Ei bine, bătrânul acceptă să fie un astfel de mesager, gândindu-se că poate lăsa soției sale o sumă îndestulătoare ca să-și ducă în liniște ultimele zile ale vieții. Cu ajutorul gazetarului se înscrie pe lista de așteptare și curând primește mesajul pentru Donna… o cățea ucisă într-un accident.
Este, să recunoaștem, un subiect de presă. Între timp, stăpâna cățelei anunță că patrupedul s-a întors acasă viu și nevătămat. Doina, reporterul de la sociale, îl caută pe bătrân. Află însă că el pornise cu mesajul către… cățea. Stingându-se în acest fel firesc, firma și-ar fi retras banii de… drum, și atunci reporterului îi vine ideea de-a falsifica identitatea bătrânului, astfel încât soția să primească banii.
În acest fel decupată, povestirea care deschide volumul „Adeb” al Veronicăi D. Niculescu (Ed. Limes, Cluj Napoca, 2004) pare ruptă dintr-o lume fantastică, apropiată, în esență, de cea a lui Marquez sau Llosa. În realitate, este cea mai acidă satiră dedicată societății românești de la începutul mileniului al treilea al omenirii. Este acea lume care ignoră ființa, o disprețuiește când nu mai are nici un venit în urma ei, o aruncă la groapa comună când se sfârșește. Cu alte cuvinte, scriitoarea pare a fi neîndurătoare, nu acceptă nici un compromis, nu caută justificări, ci povestește ceea ce vede și ceea ce simte ea însăși ca viitoare posibilă victimă a acestei lumi, care-și camuflează intențiile după cortina unui veșnic spectacol de revistă!
Acestea toate la o primă lectură, ca să parafrazăm sintagma preferată a unui critic contemporan. Numai că, în profunzime, personajele acestor nouă povestiri, care alcătuiesc volumul, sunt ființe tragice. Perspectiva critic-ironică pe care scriitoarea o trasează, nu face altceva decât să aprofundeze și să nuanțeze tragicul existenței într-o societate care se depărtează pe zi ce trece tot mai mult de principiile esențiale ale unei vieți normale, trădându-și idealurile aclamate în atâtea împrejurări istorice.
Dar dintre toate personajele, cele feminine par a fi și mai singure și mai tragice. Sunt, practic, înconjurate de un cerc de fier din care nu pot ieși oricât s-ar strădui. Refugiul, în interiorul cercului, și-l găsesc diferit, fie printr-o relație ciudată, aproape nefirească, cum se întâmplă cu Ana din „Pachet complet” (de viziune orwelliană asupra Meșterului Manole, de care ne vom ocupa mai la vale), fie că este vorba despre Elena din „Bărbat cu labradori”. Un lucru e sigur: niciunde nu se văd femei fericite. În cel mai bun caz doar își găsesc alinarea lângă un pisoi cu numele imposibil Adeb.
Pare oarecum nefiresc ca asemenea scenarii epice să se petreacă în același loc (unitate de loc) și-n același timp (unitate de timp). Un cititor pretențios ar avea obiecții, pe când unul inițiat s-ar întoarce cu gândul la începutul istoriei literare. Veronica D. Niculescu joacă bine rolul creatorului care se întoarce spre trecut ca să dea șanse viitorului. Faptul că toate povestirile au drept cadru redacția unui cotidian sau, mai bine zis, lumea jurnalisticii, dobândesc valoare ideatică și stilistică. Mă gândesc serios că personajele puse în acest cadru încep să piardă din valoarea lor intrinsecă în favoarea celei generale, fiindcă aici se adună colosala energie a evenimentului provocat de mersul lumii…
Cum e lesne de înțeles, avem de-a face cu un volum monocromatic și monocord, ca să fim prețioși! Adevărul e că Veronica D. Niculescu aduce în scenă personaje extrem de diferite, care-și caută cea mai potrivită expresie. E o mare îndemânare artistică să poți explica în ce fel s-au frânt relațiile dintre un bărbat și o femeie prin reacțiile celor din jur sau ale unor animale. Sau, și mai accentuat, să dai dimensiuni tragice percepției unei vieți plictisitoare, cenușii prin relația dintre o ființă umană și o mică felină care trăiește prin ochii stăpânilor.
Dar, probabil, cea mai neașteptată interpretare epică a societății noastre se află în povestirea „Pachet complet” (titlu banal pentru voința demonstrației!). cred că este cel mai neînduplecat comentariu despre societatea românească de azi întreprins de un scriitor. Folosirea poemelor sacre ale întemeierii neamului (aci, Meșterul Manole) ca pretext riscă să intrige românii de dincolo de veac. Când, însă, intervine și complicitatea unui englez vizionar, parcă accentele se schimbă și patrioții se văd îndepărtați de la rostul lor de părinți ai nației. Veronica D. Niculescu începe să construiască eșafodul epic, aparent cu ironie, în final cu o simpatie abia ascunsă pentru un om care trăiește și-și organizează ghena de gunoi după reguli proprii: 8. Sănătate; 7. Bani; 6. Profesie; 5. Inspirație; 4. Prietenie; 3. Iubire; 2. Libertate; 1. Dormitor; P. Sufragerie. Rând pe rând ordinea se schimbă, ca, în final, să revină la forma inițială, dar total diferită din punct de vedere al conținutului. Această schimbare a valorilor existențiale, așezarea lor în funcție de pretențiile unei societăți nemiloase, provoacă tragedia individuală. Până la urmă tot societatea asta egoistă și meschină câștigă, strivindu-l pe bietul ziarist, care își închipuie că-și dobândește libertatea prin acumulări materiale. În realitate, își trădează doar idealul de-a fi fost un jurnalist în slujba omului, devenind un „făcător” de publicitate în slujba unei lumi a spectacolului.
Încă o dată am, la acest sfârșit de lectură, toate argumentele că proza scurtă aduce în prim plan dibăcia scriitoricească. Veronica D. Niculescu întărește regula. Fabulosul, fantasticul în derulări epice de scurtă respirație sunt în măsură să măsoare arta prozatorului. Dar, parafrazând vorba scriitoarei: să vedem cum ne vom organiza etajul locuirii noastre în arta scrisului frumos!

apărut în publicația DRUM nr. 51 din 13.12.2004