Mă simt atât de gol,lipsit de viață,fără putere,nici măcar să mă mișc,să respir,să iubesc.Pășesc pe pietrele incinse ale nemuririi,și nici măcar nu știu pe unde sunt,și unde mă îndrept.Oare ce voi face de acum,căci lumina pâlpâie și drumul din fața mea e lung și întunecat?Sunt oare singur,ori urmărit și ocrotit de aproape de îngerul meu?Îmi întorc privirea dar lângă mine nimeni...nici măcar îngerul meu,veghea mea nocturnă,sufletul meu pereche.
În continuare hoinăresc pe neștiute alei și prin lumina blândă a luceafărului din noapte,zăresc silueta vagă a copacilor cei veșnici.De crengile lor alină sclipiri de stele,o mână albă.Încerc să o prind dar dispare în ceață.Acum mi-e frig,mă picură și mă simt tot mai gol,tot mai singur.
Fantasme plutesc pe luciul lacului,în care metalicele unde poartă o barcă părăsită.O luntre în care timpul a uitat să mai treacă,vremea a uitat să îmbătrânească iar moartea a uitat să vină.Mă trezesc din senin în aceea luntre,unde petale de trandafiri si picaturi de mir ma înveleau.Plutesc fără destinație ,rătăcind acum purtat de destin.Îndrăznesc să mai închid o dată ochii și să adorm,în mâlul cald al viselor.
I-am deschis mânat de un gând copilăresc,după nici o secundă.Acum privesc un rai angelic,în care glasuri de îngeri răsună divin.Și apa are miros de busuioc iar cerul este de un albastru cristalin, ziua a devenit stăpână în locul nopții detronând ceața neagră ca tăciunea,din inimile calde.Se pregătesc să mă primească îngerii cu cununi de vâsc și crin alb,iar eu îmi ridic mâna să strâng în palmă miracolul eternității.Și te văd pe tine,tu,veghea mea nocturnă,inima mea.Am străbătut o lume întreagă,am colindat apele purgatoriului,doar ca să fiu mai aproape de tine.
Te rog nu te îndepărta de mine,apropie-te căci pentru tine eu simt că exist.