Cuvîntul meu parcă singur răsună. Cuvîntul meu parcă singur se cheamă. Pe sine se întreabă, cum să m-alunge de pe țărmul lui neliniștit.
Căci nu s-a mai oprit, nu s-a odihnit niciodată, de cînd l-am întîlnit, pentru prima oară, în golful amintirilor mele fără început. M-a așteptat doar, clipele acelea din afara timpului. Pentru că timpul, vicleanul bătrîn ramolit și spîn, semn plin de echivoc al fricii bestiale, l-a abandonat de mult, singur în brațele mele nesigure. Da, am fost neîndemînatică, la început. L-am rătăcit de nebun, mai prin toate sensurile mele întortocheate. Și el, săracul, pe rînd m-a numărat, în secret m-a numărat, pe degetele clipelor, grele. Și încă n-a terminat, dacă o să termine vreodată. Încă privindu-și toate blîndele mîini neîncepute...
Atîtea cîte au mai rămas. Firul gîndului, un labirint fără sfîrșit de degete rebele, agățate de el. Mîini. Nu știam, pe atunci, ce legătură ar putea țese ele spre pînza subțire a haosului. O simplă noțiune: haos. O prejudecată lingvistică. O încercare de-a încarcera albastrul cerului. De-a împărți culoarea, lumina, în atomi. Să-i dai, astfel, de capăt, neculorii. Sincer, e mult prea mult alb și negru aici. De gri nu poate fi vorba, așa-i ? Nu l-ai întîlnit încă niciodată ? De pildă, lumina cu miezul gri. Iar întunericul, vezi bine, e doar o lipsă. La fel precum demonul care-și urlă disperarea pe marginea prăpastiei, căscată fierbinte și verde chiar în fața ta. Fața mea. Luciul cu ape ondulate, șașii, al oglinzii. Verde... verde aspru, complementar al roșului purpuriu. Fără nici o legătură. Fără nici o curgere. Însuși paradoxul, ai spune. Motivul rămîne, totuși, prea simplu. Hiatul acela, în fapt, nu există.

Cuvîntul meu ascultă discursul tăcerii. Cuvîntul meu se deșteaptă tîrziu, în creștetul dimineții. Cuvîntul meu se închină, cu vină și dragoste, albastru, cuvîntului Lui.