După 1962, s-a trecut la o formă mai blîndă de reeducare. În fiecare celulă exista cel puțin un spion, un "ciripitor". De la el se informa ofițerul politic, despre atmosfera dintre deținuți, și despre ce se mai întîmpla în celulă. În fiecare zi trebuia citit în întregime ziarul "Scînteia", vocea oficială a partidului. Citirea ziarului, slujea pregătirii pentru rostirea propriei mărturisiri a vinovăției. Fiecăruia i se cerea, o recunoaștere a greșelilor față de regimul la putere. Ea trebuia să corespundă cu dorința ofițerului politic, și să conțină și o declarație de loialitate față de autorități.
Într-una din cele mai mari celule din Gherla, ofițerul politic căutase printre deținuți un comunist și un naționalist, și le promisese libertatea dacă înscenau în fața celorlalți deținuți o ceartă cu un subiect stabilit. Trebuiau să se tot încurce în diverse puncte de vedere, și să aștepte intervențiile noastre ce urmau să ne trădeze convingerile politice. Planul ofițerului a eșuat însă, deoarece noi am știut de la bun început că este o capcană, și nu am intrat în joc, ba chiar ne-am amuzat pe seama celor doi. O schimbare a atitudinii față de deținuți, se putea observa și din felul în care ne vorbea personalul închisorii. Cu puțin înaintea arestării mele, deținuților politici li se adresau cu "banditule", și se deosebeau prin aceasta de delicvenții obișnuiți, care erau denumiți "domnule hoț!" Am trăit și timpurile în care noi, deținuții politici eram singurii din România cărora li se vorbea cu "domnule". În acest fel eram delimitați noi reacționarii, de tovarășii care trăiau în libertate, și treceau drept loiali regimului.
A închide ochii în fața nedreptății, și a nu spune pe nume răului este o greșeală, spusele permanent amînate pot deveni destructive. Trăirile personale sau colective neprelucrate, nu pot constitui o bază solidă pentru construirea unui viitor. Privirea înapoi cu mînie, este întemeiată numai dacă este vorba de o mînie sacră. O mînie care nu vrea să redeschidă rănile vechi, ci să le vindece. Privirea înapoi cu mînie, nu este îndreptățită, pe lîngă cele deja distruse, să distrugă mai departe, trezind spiritul urii, al răzbunării, al falsei mîndrii, să deschidă vechile răni, și să îi facă astfel pe oameni, mai bolnavi decît erau înainte. Este dăunător, în aceeași măsură pentru individ cît și pentru societate, nepermițînd un adevărat progres. Cu privire la mînie există o regulă profund psihologică: a privi direct te face sănătos, a privi în lături te face bolnav.
Noi, foste victime ale nedreptății, sîntem pe drumul unei înfrîngeri creative a trecutului. Dar cum se poartă cu noi făptuitorii? Găsesc ei o cale de împăcare cu ei înșiși, și cu noi victimele despotismului lor? Mă gîndesc în primul rînd la cei ce mă cunosc, atît pe mine cît și povestea vieții mele. Ei au luat cu bună știință o hotărîre, ce mi-a distrus brusc viața pentru o bună perioadă de timp. Le doresc foștilor mei torționari, o deschidere spre împăcare și dialog. De fapt ei ca făptuitori, și noi ca victime, am fost prinși cu toții într-o rețea de împrejurări iraționale, care depășesc înțelegerea omenească. Cu atît mai mult, ar trebui să-și recunoască vina participării la catastrofă. Altfel această umbră nerezolvată, ar putea cădea pe ei și pe alții aducînd noi suferințe.
Aș vrea să revin încă odată la Eginald Schlattner. În cartea sa "Minereu curat", el povestește cum tinerii sprijiniți de înțelegerea oamenilor puterii, reușesc să impună o viziune mai bună a viitorului. Tradiția și noul își găsesc sinteza într-o Conjunctio Oppositorum, o unificare a antitezelor. Viziunea lui Eginald Schlattner, a prins viață în 1956 și 1957, susținută de instituțiile de stat. Într-un al doilea volum, imaginar, al cărții "Minereu curat", s-ar putea scrie istoria noastră pe drumurile închisorilor, și reacțiile opiniei publice la valurile de arestări. Într-un al treilea volum ar putea fi urmărit mai departe, destinul după eliberare al foștilor deținuți și al prietenilor lor. În cîmpul tensionat dintre patria ca pămînt, și patria ca spațiu spiritual, majoritatea dintre ei ar fi dezorientați. În al patrulea volum ar putea fi locul prezentului, timpul schimbărilor. "Celălalt drum" descris de episcopul Cristoph Klein, ca și exemplele date de oamenii locului, cît și de cei adînc impresionați ai diasporei, ar avea aici o importantă poziție valorică. Iar tinerii, impulsionați de povestirile bătrînilor, ar urma și împlini, o viziune rămasă pentru ceilalți neîmplinită. Credința nezdruncinată este aceea care face din viziunea unui viitor mai bun, o adevărată relitate.



va urma