La transferul de la Dej la Gherla, pentru a limita numărul de transporturi, am fost înghesuiți cît de mulți deținuți într-o singură dubă. Presați ca heringii în conservă, trupurile noastre au devenit o masă nemișcată. Părintele iezuit Haag, împins oblic la pieptul meu, era ținut în echilibru de masa de oameni. Cînd la Gherla ușile dubei s-au deschis, l-am ajutat să se dea jos și i-a mulțumit lui Dumnezeu că a putut să respire și să simtă iarăși pămîntul sub picioare. Îmbrăcați în hainele vărgate, cu dungi gri și maron ale pușcăriei, stăteam în fața unei porți mari, pe ale cărei arcade înalte se afla scris mare și clar un citat din Biblie, în limba latină, ce mi-a dat multă speranță pentru timpurile care aveau să vină. Conținutul citatului nu mi-l mai amintesc. Cei ce aveau puterea nu îl îndepărtaseră, deoarece vroiau ca prin textul latinesc să amintească de rădăcinile romane ale poporului român. Nu făceau socoteala că sensul textului nu se potrivea nicidecum cu doctrina lor. Presupun că textul era încă din timpul călugărului Martinuzzi, care cu mult timp înainte condusese mănăstirea, ce se afla în clădirea alăturată închisorii de astăzi. În fosta mănăstire se afla acum vestita "Zarca", o închisoare în închisoare. Mulți dintre noi, au fost ținuți acolo la izolare în timpul spălării creierului, interogați și osîndiți la un timp al întoarcerii în sine și al rațiunii. Pe sub citatul din Biblie, trecea drumul către curtea închisorii. Cînd am privit spre acoperișurile clădirilor închisorii, și spre așa numitele guri de lup din fața ferestrelor, acele construcții din scîndură care făceau ca din fereastră să poți privi numai în sus, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Toate se aflau în mișcare, și într-o continuă schimbare de culori. Numai cînd m-am uitat mai atent am văzut miile de porumbei care se înghesuiau să se odihnească. Stolurile de păsări se mișcau ritmic, încoace și încolo ca valurile unei mări.
În Gherla exista un coridor zidit și o intrare într-o pivniță boltită, probabil tot din timpurile cînd aici se afla o mănăstire. Prin acest coridor umed și întunecos, am fost silit să merg la ultimul interogatoriu înainte de eliberare. Gangul se îngusta după cîțiva metri, și devenea atît de scund încît trebuia să mă aplec tare ca să pot înainta. Tot felul de gînduri îmi treceau prin cap. Mi-am spus: aici este ca în închisoarea subterană din Jilava, îndată vin cu bîtele și cu răngile să te bată, și nu ai nici o șansă să te aperi. Mi-am amintit și de o poveste din evul mediu pe care o citisem cîndva. Călugări și călugărițe au străbătut un asemenea coridor, și la capătul lui adversarii le-au tăiat capetele. Am trecut totuși cu bine prin locul strîmt, coridorul s-a lărgit și în fața mea s-a deschis o ușă. Într-o cameră inundată de lumină, mă așteptau doi înalți ofițeri de securitate. Îmi zîmbeau prietenos. Vroiau să știe cum mă voi purta față de regimul comunist, în cazul în care îmi vor da drumul din închisoare.
În timp ce scriu această scrisoare, prind viață tot mai multe amintiri din timpul petrecut în detenție. Se fac simțite chiar și sentimente neplăcute. Retrăiesc o vibrație incomodă în corpul meu, expresie a unei puternice tensiuni sufletești, pe care atunci o cunoșteam foarte bine. Apărea în momentele cele mai amenințătoare. Îmi amintesc de apelurile zilnice, dimineața și seara. Fiind "primul", raportam numărul de deținuți în fața plutonierului de serviciu și a ajutoarelor sale, în timp ce un paznic bătea în gratiile de fier cu un baros, controlînd dacă nu au fost cumva tăiate. Și la vizitele ofițerilor politici sau la inspecții, corpul meu începea să tremure și pulsul să crească. Numai cu o mare stăpînire de sine reușeam să rămîn aparent liniștit. Nimeni nu observa tulburarea mea, ba chiar treceam în fața celorlalți drept calm și liniștit. Retrăirea stărilor de atunci este pentru mine un semn, că nu s-a încheiat încă lupta cu frica nemărturisită, agresiunile nerezolvate, și renunțările dureroase ale acelor timpuri. În spatele acestor simptome bănuiesc că se află frica de moarte, frica de puteri întunecate și nemiloase ce mă pot ataca și ucide. În detenție, apărarea și uitarea erau cele mai bune macanisme de protecție, neapărat necesare și de folos în situația de extremă amenințare în care mă aflam. Retragerea pe o poziție de apărare, mi-a asigurat supraviețuirea personală. În același timp îmi permitea, prin diferite activități creatoare, să mă conectez la marile resurse spirituale. Astăzi, în noua situație de viață, mecanismele de apărare nu îmi mai sînt de folos, dar ele persistă totuși. O profundă prelucrare a părților umbrite și nerezolvate ar fi necesară, și sînt conștient de pericolul unei polarizări unilaterale, prin excluderea lor. Bănuiesc că majoritatea foștilor deținuți, se mențin într-o asemenea fixație nerezolvată, și dacă se permanentizează ea poate duce la dezechilibre sufletești. Starea de continuă apărare, generează o suferință pe care de fapt ți-o faci singur.
Reflecțiile intelectuale, sînt un ajutor esențial în prelucrarea conținutului sufletesc și a integrării lui în conștiință, dar rezultate capeți numai dacă ești pregătit să accepți dorințele ascunse și neîmplinite, în adevărul lor. În lupta conștientă cu propriile umbre, poate și trebuie fiecare să se străduiască, pe plan pur psihologic să se elibereze de suferință. Este un drum propriu și individual. Noi toți stăm astfel în fața unui nou început. Nedreptatea poate fi îndepărtată din lume, numai dacă este scoasă la iveală fără menajamente, și recunoscută în public, dacă situația o permite. Cei care au provocat-o trebuiesc și ei confruntați cu faptele lor. În orice caz, este necesar să îndrepți "privirea mîniei" spre ororile trecutului, și să nu le diminuezi printr-o falsă împăcare. Vreau, de aceea, să povestesc alte orori petrecute între zidurile închisorii, și să reflectez din nou asupra detenției mele, dintr-un alt punct de vedere.