În celula de lîngă noi erau femei românce, o evreică și Marie Luise Roth, singura femeie între nouăsprezece bărbați de la procesul nostru. Ea și fratele ei Herbert Roth, au ajuns în închisoare din pricina unei scrisori din Germania de vest, care pe lîngă felicitări pentru căsătoria lui Herbert, mai cuprindea și critici asupra situației din Germania Federală de atunci. Din pricina conținutului ei, scrisoarea a stîrnit un mare interes, și a circulat din mînă în mînă între prieteni și cunoscuți. Scrisoarea venea de la Dr. Fritz Theil, un sas din Transilvania, care pînă în iulie 1944 a fost corespondent la două ziare românești din Berlin. În fiecare dimineață rostea "Comentariul zilei" la radiodifuziunea germană. Făcea parte din grupul de rezistență din jurul contelui Stauffenberg, și ar fi trebuit să anunțe la 20 iulie 1944 la posturile de radio, reușita atentatului împotriva lui Hitler. După nereușita atentatului a reușit să fugă în România, unde după venirea comuniștilor la putere, a fost aruncat în închisoare pentru mai mulți ani, ca spion american. După eliberarea sa din 1956 a emigrat în Germania de vest.
Tatăl dumneavoastră avea multe de povestit din bogata sa viață de preot, profesor, politician și mai ales despre mișcarea Berneuchen și Frăția lui Mihael. Ne-a învățat citate din Biblie, și o mulțime de fragmente din "Faust" de Goethe. Umorul său fin, ieșea la iveală cînd recita poezii contemplativ-senine de Christian Morgenstern, Eugen Roth și alți poeți. Ne impresiona prin arta sa de a vorbi cît și prin folosirea expresiilor celor mai potrivite momentului. Îmi amintesc mai cu seamă de un seminar despre Isus ca om, prelegerile despre întîlnirile lui Isus cu femeile, considerațiile sale asupra unei istorii a credinței, o temă dragă inimii lui, precum și o introducere în geologie, pe care o studiase în perioada sa de cercetător științific. Am lucrat împreună cu succes, la o gramatică a limbii săsești din Transilvania. În discuțiile despre Catehismul Luteran, tatăl dumneavoastră reducea faptul de a fi creștin la o formulă simplă: "Eu cred că Isus Cristos este domnul meu". Pentru mine, discuțiile cu tatăl dumneavoastră au fost un imbold să nu îl caut pe Dumnezeu și Împărăția Sa în afara mea, ci mai întîi în mine însumi. Am început să înțeleg că legătura cu Dumnezeu, confesiunea și recunoașterea greșelilor sînt surori nedespărțite.
La Pitești, conducea orele de rugăciune ce le făceam împreună, în stilul Frăției lui Mihael. Zilele monotone din celulă căpătau, prin muzica liturgică gregoriană, o dimensiune religioasă, strălucire și demnitate.
Tatăl dumneavoastră a fost mult timp prim-preot al orașului Brașov, slujind nu numai Comunitatea Honterus, ci și Brașovul și brașovenii pe tărîm religios cît și social, cultural și politic. În timpul activității sale a trăit și bune și rele. Ca simbol pentru aceasta, stau începutul și sfîrșitul carierei sale: la instalarea sa în funcție a fost primit în gară de oficialitățile orașului, care l-au condus către Casa Parohială într-o trăsură cu șase cai. La sfîrșit adînca descurajare și închisoarea. El a rămas însă mereu, în bucurie cît și în nenorocire, un bun creștin.
Criticii îi reproșează tatălui dumneavoastră, că ar fi făcut în timpul interogatoriilor declarații, pe care nu ar fi trebuit să le facă, învinovățind de prisos alți oameni. Ar putea fi adevărat. Dar din această pricină nu i-a mers mai bine decît mie sau celorlalți deținiți. Un motiv pentru acuzațiile aduse tatălui dumneavoastră, ar putea fi că el ca o personalitate proeminentă, a stat mai mult în atenția opiniei publice ca alți deținuți. Dar și fără aceste declarații am fi fost condamnați tot la fel, pentru că verdictul era hotărît înaintea stabilirii faptelor. În legătură cu aceasta sînt convins că nimeni nu va mai încerca să pătrundă în modul de a gîndi al Securității, în iraționalitatea ei, nici măcar securiștii înșiși. Ei erau conduși de puteri, dincolo de înțelegerea omenească. Faptele lor criminale aveau deja propria lor lege, care în psihologie este cunoscută ca o sciziune a sufletului, cu efecte destructive în comportament.
O idee despre iraționalitatea în cadrul Organizației Securității, despre luptele interne pentru putere, despre suspiciunea și neîncrederea care îngroapă orice milă, despre agresiunea descărcată pe etajul ierarhic inferior, ne mijlocește o piesă de teatru a lui Pavel Kohut, care zugrăvește magistral un tablou al Securității bucureștene.
Tatăl dumneavoastră a fost interogat prin metode "blînde", și întrucît el era un om bun, nu îi credea nici pe ceilalți capabili de rău. În buna sa credință, ei au recunoscut punctul său slab, pe care l-au folosit din plin pentru faptele lor necurate. Un exemplu al modului perfid, în care se purtau cu cei anchetați, este o întîmplare pe care ne-a povestit-o chiar tatăl dumneavoastră: cînd după un interogatoriu a trebuit să semneze protocolul discuției, el nu avea ochelari. Părea că după căutări intensive prin întreaga Securitate, nu erau de găsit. Ipocrit, anchetatorul îl asigura cu tărie că putea să semneze liniștit, pentru că Securitatea se străduia oricum să găsească adevărul curat, și să îl folosească spre binele lui. Dacă nu ar semna, găsirea adevărului ar fi tergiversată și nu ar fi în folosul nici unei părți. Le-a reușit securiștilor să rostească aceste vorbe atît de sincer și de convingător, încît tatăl dumneavoastră a semnat acest protocol, care l-a împovărat greu pînă la urmă.
Îmi amintesc povestea unui deținut evreu. Anchetatorul reușise să-l convingă că îl are la inimă, și că este convins de nevinovăția lui. Din acest motiv vroia să-i pregătească o bucurie. În noaptea de Crăciun îl chemă la interogatoriu, și de data aceasta în camera de anchetă se afla un minunat pom de crăciun, frumos împodobit. Au sărbătorit Crăciunul împreună. Deținutul a fost atît de impresionat și de mișcat de gestul securistului, încît a povestit toate lucrurile despre care refuzase să vorbească pînă atunci.
Purtarea tatălui dumneavoastră, cît și reacția deținutului evreu la vicleșugul anchetatorului poate părea foarte naivă, dar din perspectiva unui încarcerat totul arată altfel. Condițiile de detenție din Securitate erau, din orice punct de vedere degradante și neomenești. Șederea îndelungată în spațiul strîmt și închis, slăbea corpul și sufletul. Toate legăturile cu lumea de afară erau tăiate. Singura relație era contactul cu paznicul și anchetatorii. Dacă îmi amintesc bine, tatăl dumneavoastră a fost multă vreme izolat, singur în celulă, lipsit de orice comunicare cu alți deținuți. Probabil în cafeaua fierbinte de dimineață se aflau și medicamente care te făceau indiferent. La interogatorii lua naștere o interacțiune sufletească specifică, complexă între acuzat și anchetatori. Acuzatul era de regulă cel inferior. Enorma presiune fizică și psihică la care este supus un om în astfel de situații limită, influențează starea conștiinței. Ai impresia că gîndești clar și consecvent, dar în realitate te afli într-un stadiu de semiconștiință, în care lipsit de apărare, ești supus la tot felul de manipulări care îți schimbă comportamentul fără să observi.
Eu sînt convins că Eginald Schlattner, ca și noi toți care am căzut în mîna Securității, am fost expuși unei plase de intrigi, prefăcătorii, manipulări și falsuri în care adevărul nu mai putea fi deosebit de minciună. Orice mod de atribuire a vinei este de prisos în asemenea situații excepționale, și nu este justificată. Concludent este după părerea mea modul în care deținuții dar și anchetatorii și judecătorii înțelegeau vinovăția. Unul din prietenii mei, a cărui singură vină era aceea de a fi preot, a fost obligat să stea cu fața la perete, și ore întregi să repete propoziția: "Sînt vinovat, sînt un criminal împotriva socialismului". Cînd s-a prăbușit epuizat de oboseală, omul de la Securitate l-a ridicat din nou, în pumni. Prietenul meu a trebuit să înceapă din nou cu "recunoașterea vinei". Eu însumi, cu toate că nu m-am simțit vinovat în sensul acuzării, către sfîrșitul detenției, am remarcat un început de pervertire a poziției mele față de problema vinovăției. În conștiința mea m-am simțit nevinovat, și am fost împotriva oricărei forme de dictatură, dar către sfîrșitul pedepsei am recunoscut, conform doctrinei, că orice poziție îndreptată împotriva sistemului comunist era criminală. Ceea ce nu puteam să văd din perspectiva mea de atunci, era faptul că acuzatorii mei erau ei înșiși răufăcători, aparținînd unui sistem criminal și lipsit de respect față de oameni. Ei nu au avut dreptul să-și declare adversarii, criminali. În numele Internaționalei Comuniste, al păcii în lume, și al drepturilor omului au semănat ură, intoleranță și neliniște între oameni și popoare.
Cînd privesc astăzi înapoi la întîlnirea cu Konrad Möckel, îl văd ca pe un mare și proeminent transilvănean ce s-a arătat ca atare și în timpuri grele și periculoase. Aș dori să îl așez în același rînd cu mari personalități din spațiul european de sud, ca Johannes Honterus, Stefan Ludwig Roth, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Laszlo Tökés.


va urma