Tamplele imi sunt spalate de femeia unui vis. In drumul spre rabdarea afisarii imaginilor, savurez permisia dintre intamplare si constiinta. Sunt clipe despre care nu mai stiu nimic, doar le gasesc inseminate pe crucea pe care o duc. Cat suflet imi va mai scurge prin vene, purtandu-mi astfel de nelinisti?
Ne vedem in oglinzi si ne alegem fara sa stim persoana iubita dupa trasaturile pe care noi insine ne-am obisnuit sa le vedem dimineata in oglinda. Nimfa zilei imi bate in timpane cu roua clopotului cosmic al sangelui, si strig:
-Lasa-te iubita, fii spor in al meu cuget si fior! Sa-mi cresti din tine fiecare dimineata! Mi-am alungat foamea cu tine, chipul mi l-am purtat in lanturi si vreau doar sa-mi atingi sufletul!
Ne aducem iubita langa noi, dar ce facem cu frumusetea fizica? O descompunem in atomi de atractie, si se pare ca doar ochii-s importanti, si nu culoarea lor, cat profunzimea acestora. Cu ochii si cu sufletul se-arunca scantei! Iar cand iti apropii buzele de buzele ei, pasarea incepe sa cante, copacului i se ridicase frunzele pe ramuri. Cu acest sarut lin imi aprind si eu gandurile pe un rug diferit de cel al lui Moise. Pe rugul meu lumina femeii e umbra, sarutul ei e dor…
In hatisul iubirii nu poti fi singur, dar soarta ne decupeaza imagini intamplatoare. Oare care parte a lumii se-ntuneca cand nu stim exact daca suntem indragostiti sau nu? Am pus degetul pe sufletul ei si i-am pipait literele. Pietrele cuvintelor ei zvarcolesc ametitoarea verticala a inimii mele. Adumbrit senzual fac un gest de salcie. In linistea de inceput a iubirii gasesc taina gradinii, frunzele ei acoperindu-ma pana-n culorile bucuriei.
Timpul nu fuge cand alergam unul spre celalalt, nimic nu e in sens invers celuilalt. E pur si simplu un mers firesc spre celalalt. Si nu fac altceva decat sa vin ca o flamura de incredere, dupa ce camasa de mire mi-am spalat-o. In biserica se jura credinta, si se stabileste principiul “tu spui tot eu”, insula-i legata de punti cu celalalt. Ca si cand as bea din stele, aleg sa curg spre flacari, in rosu lichid. De aici, incolo, speram sa tina vesnicia compacta...
Cu restul meu de barbat sunt dator… Vine si vremea cand atractia fizica e dominanta. Se schimba ce-i la vedere cu ce este ascuns, dar in buzunarul din spate sade cuminte gandul curat. Si cu toate ca se pierde barbatu-n femeie, se pierde apa-n pamant, dar nu e seceta! Clopotul ameninta cu vesnicie si rasplateste cu noapte. Dar intunericul apropie tainic, chiar daca se-ntoarce din departare. Cei doi se simt fara de timp, fara de loc. Desenele celor doua zodii se-amesteca intr-o logica neinteleasa de zei, animalica.
Nasterea e initierea iubirilor ce calca-n cer. Jugul de aur al soarelui pe umerii nostri e simbol de victorie: un copil s-a nascut! Mirarea barbatului cand isi vede urmasul opreste vant si ape. Bucuria clipei ma rasuceste-n mine insumi.
Zile curg din bolta si apare obisnuinta. Si spun: iubire, iti musc din buze uitarea! Rastorn clepsidra sa-mi linistesc sufletul, se clatina visul, se rade-n fata durerii. Ne ratacim in intelesul celuilalt si realizam ca exista si magnolii care sa ne tulbure cotidianul! Si poti alege una pe alb, alta pe mov...
Tacerea in cuplu e primejdioasa, o haituire de a fi in nestire. Si intregul e rupt cu usurinta in jumatati. Ma asez in jurul intrebatoarei mele fiinte: cum se mai pot rebroda iubirile din gri catre lumina? Cine ma mai schimba, acum cand nimic nu poate fi schimbat? Stiu, sunt povestit de destin...
Se poate oare sa creasca curcubeul familiei prin ploi poruncite? Ma parasesc si fug; pasarile s-au speriat, orizontul e gol. Eu, mostenitorul de lumanari si clopote, sunt strivit de propriile-mi margini, de intelesu-mi limitat. Frigul vine dinauntru si ne invadeaza pe nepregatite. Sangele meu, caruia i-am croit masura, se-nchina acum unui alt amurg; ramurile uscate cern in infinitul meu. Mai roteste, Doamne, o data pe viscol pamantul, caci mor fluturii lovindu-ma-n tampla, in nimbul oniric!