poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-09 | |
Casa părintească așezată sub Tîmpa, în marginea de sus a Brașovului, contrar celor mai rele așteptări ale mele, era încă locuită de mama și frații mei. Cînd am sunat la ușă, mi-a deschis mama. M-a privit uluită, cu ochi mari și mirați ca pe o apariție din altă lume. A izbucnit în lacrimi. Apoi ne-am îmbrățișat îndelung. Cînd am părăsit-o în 1957, mama era o femeie frumoasă și impunătoare, care arăta cu cel puțin zece ani mai tînără decît era în realitate. Acum ținuta și chipul ei erau marcate de o grea suferință. De la răsturnarea politică din august 1944, familia noastră a avut multe de suferit din pricina represiunilor noii puteri, cît și a chiriașilor pe care am fost obligați să-i încartiruim. Am reușit într-o oarecare măsură să trecem cu bine prin aceste represalii, dar au fost de ajuns șase ani și jumătate de despărțire și nesiguranță privind destinul fiului ei, pentru a face din mama o femeie bătrînă, cocoșată și cu părul alb. Frații, cumnata și cumnatul meu au putut, în ciuda condamnării mele și a originii lor nesănătoase, să-și practice mai departe meseriile, fără a avea prea multe supărări din pricina Securității.
Deja din gara Brașovului am privit în depărtare spre Tîmpa, ce se înălța tot la fel de ocrotitor deasupra orașului. Curînd stăteam în grădină ca odinioară, era liniște, și mă simțeam acasă, auzind foșnetul pădurilor . Cînd am deschis radioul tocmai se transmiteau șlagăre, și mi-am dat seama că partea melodică a ghitarei era însoțită de un ritm pe care nu îl cunoșteam înainte de arestarea mea. L-am trăit ca pe o lovitură rapidă și continuă de ciocan, părîndu-mi străin și supărător în contrast cu melodiile blînde și curgătoare. Muzica pop și beat, precursorii muzicii rock, își făcuseră intrarea în viața muzicală publică. În timpul lipsei mele de acasă, începuse o nouă eră în istoria muzicii. În 1964, în peisajul străzilor din Brașov, după eliberarea în masă din închisori și lagăre a condamnaților politici, am putut face unele descoperiri interesante. În mulțimea de oameni ce mișunau pe strada principală, m-a izbit numărul mare de ofițeri de securitate în uniformele lor elegante, care afișau în mod vizibil nepăsare și indiferență. Oameni cu părul tuns foarte scurt, cu fețe buhăite sau uscate, cu privirea neobișnuită cu depărtarea, tipic întoarsă spre înăuntru, se lăsau ușor recunoscuți ca proaspeți eliberați din pușcării. Printre trecători erau și mulți civili, care în postura lor de securiști sau denunțători, aveau un ochi exersat în identificarea foștilor deținuți. În timpul detenției mi s-a dezvoltat un simț deosebit de fin, pentru climatul general al unei celule. Atmosfera se schimba imediat ce pleca sau sosea un nou deținut, dar după un timp de conviețuire și asimilare se stabiliza din nou. Lua naștere o nouă "stare a vremei". Cînd unul "Nou" intra în celulă și paznicul încuia ușa după el, urma salutul și povestirea, ca să ne putem adulmeca reciproc. Oamenii echilibrați, dispunînd de liniște interioară, cu care se stabilea o comunitate sufletească, îi îmbogățeau permanent pe cei prezenți. Chiar și cei grav bolnavi, care acceptaseră starea lor de boală, depinzînd uneori de îngrijirile tovarășilor de celulă, iradiau putere, pace și demnitate. Resemnarea și supunerea în fața sorții de deținut se instala în încăpere cînd intra un om nou, enervant și neplăcut. O povară greu de purtat pentru fiecare, era prezența unui colaborator, om agresiv și nervos, neliniștit și egoist ce se gîndea numai la binele său. O răsuflare ușurată trecea prin întreaga celulă, cînd un astfel de cicălitor și instigator la neliniște ne părăsea. Deosebit de dureros resimțeam despărțirea de un tovarăș de celulă cu care în decursul lunilor sau anilor, legasem o adîncă relație omenească. O despărțire sosea de fiecare dată pe nepregătite. Era absolută, inevitabilă, era soarta. Decurgea fără excepție, după unul și același ritual: Pașii paznicului pe culoar. Zăngănitul legăturii de chei. Ușa grea de fier era descuiată și se deschidea. Noi deținuții ne grăbeam către peretele opus. Ne așezam conform regulamentului pe un singur rînd, cu fața la perete. Paznicul spunea "pst". Ne întorceam. Arăta către unul din noi și spunea: "Fă-ți bagajul!". Bagajul era o cămașă , un pantalon de rezervă, un pulover și o bucată de săpun. Deținutul care trebuia să ne părăsească, ne privea încă o dată pe fiecare în adîncul ochilor. Ușa de fier se închidea. Un gol apăsător rămînea vreme îndelungată în încăpere. Despărțirea era de obicei pentru totdeauna. Propria mea eliberare, am trăit-o ca pe un rămas bun definitiv. Un rămas bun de la mulți oameni, care mi-au devenit foarte apropiați în condițiile grele de viață din spatele zidurilor închisorii. Părăseam un spațiu de experiențe, pe care nu aveam să-l mai întîlnesc, la această intensitate, niciodată în viața mea. Multe lecții au fost brusc întrerupte. Pe de altă parte și înainte de toate, mă bucuram de revederea cu familia, prietena mea, prietenii și lumea pe care o părăsisem pe neașteptate cu mai bine de șase ani în urmă. Mă aflam în continuare în temnița cea mare, numită "Cortina de fier", dar spre deosebire de pușcărie ea oferea totuși mai multe posibilități de dezvoltare trupească, sufletească și spirituală. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate