poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-03 | |
Fac alpinism pe un vulcan...abrupt. Lipsa accentuată de oxigen mă face sa îmi pierd echilibrul; prea multă cenușă, prea mult fum și o singurătate acută...civilizația unei lumi colateral înghițită brusc de balaurul vieții. Risc sa fiu îngropată de propriu-mi suflet într-o viața anterioara...Nu! Au trecut DOAR doi ani...doar DOI, noi DOI...mă pierd în negura timpului continuu, scindat de agonia destinului sau poate doar din a mea vină...
Roze petale de Floarea Fericirii îmi coloreaza tabloul din suflet, iar vulcanul devine parcă viu. Flori verzi, și roz, și galben-sangerii, și jucării de plus ce se vor reale, micii mei actori, privați în 'cei pereți de lumea de afara, sumbră, tristă, crudă sau poate veselă și buna. Mă simt stingher călător la poarta fericirii, cersind. Un singur lucru, o singura dorintă mai presus de tot, mai presus de mine,de rațiune, de conștiința. Pe buzele Lui se citește refuzul. Nu Ii înțeleg vorbele, mesajul Lui e prea departe de înțelegere. Mă bucur de fiecare zîmbet, de fiecare prieten, de fiecare floare, de fiecare soare, de fiecare fir de iarba ce privește pentru prima oară infinitatea cerului...O buburuză cu pete negre îmi alunga pentru cîteva clipe singurătatea. Dar știe ea cum e să-i fie dor de o alta buburuză?? Îmi vine sa rad. Ce joc ironic într-o scena cu papusi, act fără număr. Și iar cortina vieții cade și decorul se schimba, au plecat buburuzele, se lasă seara...un vis al Lui: amurg pe o stîncă, pe un varf de munte, AMÎNDOI, ...sau era răsărit? Nu mai știu...E prea mult de atunci, și cîte vise cu aceeași tema leonina, deșarte, ireale, insuficiente pentru mă doborî dintr-o singura lovitură sau adunate, pînă acum. Același DOR blestemat de El persista ca un foc viu, lăuntric, nevrotic. Aceeași apasare a unei IUBIRI platonicizate de timp și ploi, innegrita de soare și reinviata de primaveri. Aceeași poza intiparita-n mintea-mi pe vecie. "Verde crud, verde crud", flori galbene și rondul poeților inramate în ani frumoși și tineri, în surasuri și caldura primăverii și a trupurilor. Aceeași dorintă dintotdeauna a unei stări de frenezie exaltatoare cînd ii întîlneam verdele ochilor și bratele-i...aceeași stare de imposibilă derulare a timpului revarsat prin spartura clepsidrei fără...același El. Nu știu de-l voi mai vedea vreodată, dacă mă va mai putea ierta o ultima oară, de-i voi mai putea incalzi intreaga-i ființa cu bratele-mi innundate de dor și de iubire. Nu știu nici de va mai avea curajul de a asculta glasul sufletului încovoiat de atîta durere și nepotrivire și de a CREDE ceea ce simt. Gîndul unui eșec de o asemenea amploare m-ar putea ucide, dacă nu instantaneu, atunci mocnit, filă cu filă a sufletului meu, picătură cu picătură a trupului. As savarsi ORICE sacrificiu uman pentru a-i arăta ce am simțit atîta timp și absurditatea prostiei m-a impiedicat. Cînd mii de kilometri intretaie calea sufletului, ea devine drum închis, poate, pentru totdeauna. Iar prezentul pare un astăzi continuu, același astăzi și ieri și mîine, pe scena căruia o piesa se deruleaza fără oprire, în imposibilitate cosmică de finalizare, datorită unui actor, unui singur actor ce lipsește. El este singurul capabil de a interpreta acel rol; încercînd a-l înlocui, regizorul devine OM în căutarea unui singur suflet, al ingerului în privirile căruia se reflecta viata, iarba, rănit la o aripă, de orgoliul Ei și izgonit din Paradis, undeva prea departe pentru a-l mai putea striga. Ne naștem oameni pentru a învăța, iar în încercarea morbidă și contra cronometru de a învăța greșim, iremediabil în unele cazuri. IUBIREA și MOARTEA- culmile supreme ale vieții pe care toți încercăm a le doborî în drumul nostru cosmic spre absolut. Cand DOI-ul despărțirii de cineva drag se sinucide, cînd iubirea deschide porțile absurdului, dincolo de înțelegere, mai presus de rațiune, viața și moartea de întîlnesc într-o fuziune absurdă, ireala. Așa cum plîngi un mort sperînd a-l putea învia, lacrimile vor uneori a-l aduce înapoi pe cel iubit și poate pentru totdeauna pierdut. Moartea și dragostea- doua emisfere paralele ce se eclipseaza și se unesc printr-o singura axa: speranță, dor și durere... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate