Felii de existenta

Se facea ca eram undeva suspendat intre viata si moarte, intr-un loc care nu poti sa il definesti dupa standarde obisnuite.
Tot ce s-a intamplat in trecut, era, este si va fi derulat cu viteza obisnuita a vietii.
Cele mai frumose momente, primi pasi, ziua in care am invatat sa imi leg sireturile la pantofi si sa merg pe bicicleta, momentele aniversare, sarbatorile petrecute in familie, zilele frumoase si linistite, defilau prin fata ochilor mei aievea, cu o asemenea veridicitate – incat nu mai puteam sa fac deosebirea intre real si imaginar.
Trecutul exista in prezent si prezentul exista in viitor.
Toata viata mea era, este si va fi traita si retraita la nesfarsit, asemeni unei spirale infinite; fara oprire, fara speranta sfarsitului veacurilor si fara increderea sosirii Judecatii de Apoi.
Un sentiment ciudat de liniste interioara s-a instalat in sufletul meu; o stare de calm de care nu am avut parte niciodata – atata frumusete si relaxare, cum nu mi-a fost dat sa am parte niciodata.
Toate murdariile si neroziile acestei existente chinuite, de care am avut parte toata viata, s-au sters cu buretele, au disparut si nu a mai ramas decat seninatatea pura a unei lumi normale, in care ar fi trebuit sa ma nasc, daca aveam un pic de sansa.
Suspendat intre fiinta si nefiinta am inceput sa port un dialog cu mine insumi; cand ne impartaseam intre noi ceea ce ne rezulta din fantazarile noastre ni se parea ca procedam prin asocieri necuvenite, scurt – circuite , carora ne-ar fi fost rusine sa le acordam credit – daca cineva ni le-ar fi imputat.
Existau si lungi pauze, in care fiecare dintre noi, acumula probe pentru discutiile in contradictoriu si avand constiinta impacata ca nu exista cale de intoarcere – creierul nostru se obisnuia sa caute legaturi intre un lucru si oricare altul, fara sa mai stea pe ganduri.
Asa am inceput sa petrecem eternitatea.
Cred ca nu mai este nici o diferenta, la un moment dat, intre a te obisnui sa te prefaci a crede si a te obisnui sa crezi.