E noapte rece de septembrie și am ciudata impresie că luna mă caută să îmi spună ceva... Mă intreabă mirată de ce am devenit "un strop de filosofie" în mintea și sufletul unei a_doua_zi...
Ce aș putea să îi spun? Că nu știu de ce a fost așa și că am fugit iar de mine pentru a descompune un noi pe care nu îl înțelegeam? Că nu știam ce fac și ce vreau, că sunt încă un copil care încearcă să devină bărbat și, pentru că nu știe cum să o facă, se ascunde in iluzorii povești care să îi astâmpere setea de... de... de... De ce oare? Setea de viață, de impresia de putere pe care o ai când strângi la piept o fată... un partener de viață pe care crezi că îl iubești... descoperi încet, încet că impresia primului sărut s-a mai diminuat, că prima strângere de mână nu a fost chiar așa de plăcută și dulce... începi să îi vezi mulțimea de defecte și numărul mic de calități...
Încet, încet totul se reduce la nopți de dragoste fizică, la ore și clipe de plăcere... te concentrezi disperat să o faci să se simtă bine... încerci măcar așa să mergi mai departe și să construiești un noi... apoi dai peste o poză care te trezește cu fortă de duș rece... întrebarea rea, dură, rece vine necruțător - "Ce fac eu aici?"... cauți un răspuns plauzibil și nu îl găsești... așa că... așa că...
Disperat, încercând să evadezi din noi pentru a te regăsi descoperi ceva mai crunt - Tu, ca sine, nu mai ești cel dinainte de a-l crea pe noi... plângi, sperând că lacrimile vor șterge ceea ce s-a depus pentru a te regăsi... Degeaba!
Nu mai ești, gata, te-ai transformat, porți cu tine amintirea unui trandafir rosu, a unei batiste plină de lacrimi, a unor șoapte care să alunge temerile (temeri care nu erau ale tale, ci ale ei și au devenit ale lui noi -adică le ai și tu acum)... Descoperi mirat că, deși mergi înainte cu speranța unui alt noi, încă te doare amintirea... că trandafirul, batista, tricoul, albumul foto te întreabă, nerostit și amenințător, ce faci...