Mă născusem într-o noapte de piatră…
E singurul vers ce-l mai știu dintr-un poem demult uitat
pe care nu-mi amintesc dacă nu l-am scris sau nu cumva
l-am citit pe la 50 de ani.
Fără doar și poate am scris eu poemul acesta, altfel nu se poate,
nici-un poet n-a-mpărțit blestemul cu mine.

De fapt nu despre poeți vroiam eu vorbire să fac
și nici despre blesteme ci despre o noapte în care
până și eu am putut înțelege necesitatea legalizării avortului
pentru mama

(Să nu uit să vă spun ceva despre ea:
la toate înmormântările poartă un zâmbet pitit
în cupa B a sutienului alb
și toate, dar absolut toate nașterile
o îndoliază profund și-i răpesc iremediabil
un colț de senin)

Se apropie timpul și clopotul urlă
zdrobind ochii clopotarului fără veste
E vremea nopții de piatră
Feriți-vă voi
Cad blesteme-ntre coapsele mamelor
pentru care nu s-a scris încă legea
iubirii de prunc.