Eu cred în această destrămare de sine a timpului Eu cred în lumina aspră a realității spărgând între incisivii ei galbeni semințele a ceea ce am putea fi dacă și numai dacă s-ar înmulți cu doi clipa aceasta trecut prezent viitor toate în același suprem orgasmic moment apoi liniștea nefirească și amăruie ne-ar înlesni așteptarea despărțind în fâșii transparente carnea de sânge de oase de gândul despre acest flamenco obosit nicotinic căzut în sepia din roșu din foc și din dans mai ales din dans mai ales Eu cred în această destrămare perpetuă ca-ntr-o moarte domoală și circulară din care te poți întoarce cumva eschivându-te ușor cu un șchiopătat frust neobservabil între nota do de sus si nota do de jos sau întorcând palmele cu linia vieții spre cel ce ți-e alături așa cum îți poate fi cu adevărat doar absența de zi cu zi cotidianul iluziei umplând lipsa de substanță a sufletului cu zgomotul maxilarelor sfărâmând clipele coaja lor fierbinte și miezul înghețat în așteptare Eu cred în această lumină violent aruncată spărgând retina celulele cu conuri și bastonașe axonii prelungind violetul lumii în umbrele stranii ale unui dans celular încincând până la roșu cazanele visului cu mitocondriile pliate vital pe obrazul străin al lunii Eu cred în esența acestei mări amar de sărate pe care o recunosc în tine doar după ce înlătur dunele de clipe acide căzute ca niște săgeți otrăvite între noi Eu cred