S-a întâmplat, în sfârșit, s-a întîmplat ? Sunt, așadar, vie, acum ? Vie și adevărată ?!
Strigam în disperare, dar, cum era și de așteptat, nimeni nu-mi răspundea. Părea mai mult strigăt de ușurare, decât groaza treziri în nefiintă. Un nou miros mi-a evadat prin porii care încercau, în zadar, să-mi rămână închiși. Mireasma de tămâie a izbăvirii. Orbirea temporară a existenței fizice. Reîntruparea cu trăsăturile unei ființe oarecare ce ai fost. Nemaisimțită astfel de mii de vieti.
Lumină. Liniște... Oricum, ei nu păreau a o auzi, sau vedea. Pentru toți am rămas aceeași apariție imperceptibilă de altădată. Pe când le întâmpinam fără nici un gest, fără nici o mimică particulară, reactiile extatice, înghețate și indiferente... Nimic nu părea a se fi schimbat, nici în mine, nici în afara mea. Totuși, parcă exista ceva ... Undeva, la mijlocul câmpului îngust al observației. Ceva care mă făcea să continui să-mi pun, stăruitor, aceeași întrebare: sunt, oare, totuși vie ?
Între timp, făceam acrobații pe un fir de păr alb, căzut parcă din creștetul bătrân al neliniștii. Se întâmpla ceva. Aproape că uitasem cu totul o asemenea senzație.
La urma urmei, nu poți ști sigur dacă ai existat vreodată. Dacă n-ai fi fost doar un vis, încă neîmplinit, al cine știe cui. Dar dacă viață am trăit, cu adevărat, dincolo de legătura cu ființa venită parcă de dincolo, pe care o simțeam cum îmi stăpânește fiecare suflare ? La întrebarea asta nu puteam încă răspunde. Era ca o amnezie a simțurilor. Și totuși, eram. Împreună, chiar în lipsa mea. Și atmosfera dimprejur era incoloră, sterilă, ca sub îmbrățișare albă de iceberg. Am clipit, forțat, de câteva ori, doar să-mi irit ochii de noul mediu. Din obișnuita lor claritate nu a rămas decât o amintire. Deveniseră reci, și tulburi. Aparent, toate astea dintr-o singură cauză. Mă trezisem în plin coșmar, locatar confuz al unui spital. Un spital în care se îmbolnăveau și unoeri chiar mureau suflete, în care, în schimb, se vindecau și se nășteau trupuri noi. O clădire palidă, ca un bloc perfect fasonat de marmură albă, afurisit monolit. Să păstreze, în deplină siguranță, prizonierii închiși în lava răcită acum un milion de ani. Îl cunosc bine pe unul din ei.
Chiar înainte de a începe gândul, și a pune textul pe hârtie, am văzut totul scris în titlul unui cântec... dar poate că nu asta contează, nici măcar cântecul nu m-ar fi impresionat cu nimic. În schimb, cuvîntul acela, profund magic, împrumutat dintr-un ritual tribal întunecat, alăturat cuvîntului atît de familiar al pulsiunii kitsch, răsărită din carnea aurie a zilelor noastre, un stînjenitor strop de ironie în stupida combinație oximoronică, m-a făcut să mă opresc din neatenția obișnuită. L-am copiat, pur si simplu, pe foaia albă, pregătită pentru scris. Mai apoi, am observat cum incită și predispune ca titlu, cu toate că încă nu-mi închipuiam cam care va fi decursul istorisirii…
... mai apoi, am hotărât să fac o pauză, înainte de toate, și pașii m-au condus singuri spre terasa cu azalee. Știam că nu sunt tocmai într-o stare potrivită reflecției, sau măcar privitului stelelor din seara senină. M-ar fi influențat într-un mod prea facil, în momentele aparent împuținate de simțuri. Am deschis doar ușa, și am observat, imediat apoi, luna ascunsă după acoperișul casei vecine. Pe moment nu i-am acceptat splendoarea amenințătoare a imaginii. Dorințele, înseși, îmi dormeau resemnate. Mai apoi, însă, mi-am amintit de imaginea ei, decupată perfect, cu desăvîrșire albă, vopsită pe zidul orizontal al vidului. Singură și captivă. Cerul își etala nestingherit libertatea, fără să-i pese de nimeni și nimic. Iar pe ea o lăsa să-și arate obrazul de planetă în captivitate, tocmai aici, în centrul orașului – paradis al lipertății. Ce sinistru – Tabu ! Dar, în același timp, aproape dulce... motiv de inspirație răsărit peste o mie de suflete rătăcite în libertatea întunericului pătruns de cerul rebel. Nevoia de un punct de reper. De claustrare. Prea multă libertate îți trezește doar neliniște, poate chiar groază. Prea multă libertate – o infecție letală într-un asemenea univers astenic. Un virus dement și abulic.

Luna – încă sterilul spital al cerului. Închisoarea de suflete bolnave de șansa libertății. De înstrăinate responsabilități. De spațiul ermetic închis care îi ține strînși în permanenta proximitate a propriilor gânduri, temeri și dureri.
În realitate nu-i era frică decât de sine, ca mai tuturor nebunilor. De propria-i revoltă. De sufletul care i s-ar fi putut rascula împotrivă-i. Nu spitalul era luna albă și nebună de pe cer, ci el însuși ! Nu în spital crescuseră la infinit zidurile sterile ale închisorii, ci doar în el. Îl țineau departe de propria-i libertate. Nu ajungea să o mai simtă. Dincolo de geamul metalic din sala de operatii, doar frigul. Operațiile îndelungi și fioroase pe cord deschis !

Astazi am hotărât și eu să-l vizitez la spital. Măcar așa, cu gândul. Am vrut doar să-l asist, așa, de la depărtare, la următoarea operație.
Am deschis, așadar, din nou, ușa spre terasă, și am pășit în afară. Intrând parcă înauntrul imaginii lunii, reflectată pe terasa înghețată a gândurilor, care de data asta m-a izbit pînă la năuceală. Am privit prin geam, încercând să-i recunosc chipul doctorului de gardă din acea noapte. Mă așteptam să-mi fie bine cunoscut.
...Dar, tăind și cosând mereu, carnea bolnavă, până la sfârșit, nu și-a ridicat privirea. Nu-l puteam, așadar, pe de-a-ntregul recunoaște, dar îmi părea, totusi, cu desăvîrșire străin. Nu, nu putea fi el ! Nu aveau nimic în comun...
După un timp, mi-a alunecat privirea în jos... chiar pe masa de operație. Un trup, sub el un suflet deschis, expus în toate sacrele măruntaie. Acolo ! – era el ! Dar nu doctorul, ci pacientul.

Da, eram eu și eram vie, pentru că, dincolo de imaginea sterilă din oglinda distorsionată de privirile celor din jur, i-am simțit imediat durerea. Nu puteam fi decât vie, amarnic joc de vieți, afurisită împotrivire ! Eu însămi. Toată.


( Text dedicat tatălui meu. )