Motto:

"Alles Erworbne bedroht die Maschine solange
sie sich erdreistet, im Geist, statt im Gehorchen, zu sein"

- Rainer Maria Rilke -

(Mașina amenință ce omul agonisește,
cât timp se crede spirit și nu doar simplă sclavă)






Iubita mea are un suflet cu totul și cu totul de aur.

Numai că anumite idei, anumite obiceiuri și, vai, anumite sentimente
din nefericire, dintr-o mare tristețe și poate dintr-o anumită teamă,
dintr-o teamă cumplită
ea și le însușește direct din Marele Oraș
din "rândul lumii" adică.

Pentru ea o mașină este o rațiune de a trăi.
Într-o seară romantică mi-a spus - poate vrând, poate nevrând -
desigur, la modul general,
dar textual:
"Păi dacă n-am nici mașină, atunci pentru ce dracului să mai trăiesc?"
"Pentru mine" era să spun

dar mi-am luat seama.
suntem oameni "mari",
"Ce dracului!"

Ups!

Desigur, astea nu sunt lucruri pe care oamenii obișnuiesc să le spună într-o poezie
Desigur, astea nu sunt lucruri pe care oamenii obișnuiesc
Desigur, astea nu sunt lucruri
Desigur, astea nu

Desigur

Desigur, iubita mea este cu mult mai matură și mai bine adaptată decât mine.
Cu o metaforă forțată aș putea spune chiar că ea este o prințesă a Marelui Oraș.

Ea își vântură aurul
cu aceeași grație cu care își plimbă degetele prin părul meu înghețat.

Iubita mea iubește foarte mult lumea vechilor egipteni
(Hatshepsut o alintam uneori)
Ea și-a construit cu migală
o mască monumentală, cu totul și cu totul de aur masiv
pe care tocmai din această pricină
o poartă cu mare greutate

spinarea ei cu miros de copil
se apleacă încet
încet
sub această falsă greutate
artificială greutate
blestemată povară

ea își cheltuiește toată răbdarea
cu această falsă povară
artificială greutate
blestemată greutate
încât să mă mai audă ce spun
nu e chip

Masca are o mică inscripție în frunte
(atât de mică de parcă un chinez
și-ar fi scris viața pe un bob de orez):
"Casă
și mașină
și bani
și aur să fie,
că restul vine DE LA SINE"

De la care "Sine" întreb
care "Sine" întreb
întreb

(respirație)

Iubita mea simte poezia ca pe un buchet de flori:

îl despachetează,
surâde, mângâie florile pe petale,
le retează codițele
le retează codițele
le retează codițele,
le așează în vază,
schimbă apa în fiecare zi
strigă din când în când "Ce frumos! O, ce frumos!"
iar după un timp le aruncă la gunoi

(printre cozi și coji de ouă
căutăm o viață nouă)

Iubita mea crede că o poezie trebuie în primul rând să placă.
Iubitul ei (adică eu) simte că o poezie trebuie în primul rând să fie adevărată

să tindă spre adevăr, adică

până la îmbrățișare,
adică.

până la îmbrățișarea cu adevărul
adică.

Iubita mea crede că poezia trebuie să producă plăcere.
Iubitul ei (adică eu) simte că poezia trebuie să producă adevăr.

Dar asta e cu totul și cu totul altă poveste,
care se poate spune (și trebuie spusă) în mii și mii de feluri

Oricum, această incompatibilitate ne-a furat vederile
încât începusem să ne privim în ochi
întocmai ca orbii

Vă spun, cu mâna pe inimă vă spun, că Marele Oraș
îți poate fura iubita de sub nas.

Iubita mea cu sufletul cu totul și cu totul de aur aparține acum cu totul și cu totul Marelui Oraș. Până și brățara grea de aur pe care o poartă la mâna ei de fluture nu e decât o cătușă legată la poarta Marelui Oraș.

O tu, Marele meu Oraș
care atâta de subtil te-ai insinuat până și sub chipul mamei mele,
al mamei ei,
al mamei lui,
al mamei ei
- șoptind încet, fără grabă
dar nesfârșit
"Copilul meu drag, ai grijă de stomac, că dragostea vine de la sine"

De la care "Sine" întreb
care "Sine" întreb
întreb

Refren:
Mamelor din lumea-ntreagă
eu vă dau un singur sfat
nu lăsați copii pe stradă
... că-i calcă mașina!

Pentru că nu despre frumusețe e vorba aici, ci despre adevăr.

M-auzi vertebrato?

Dar ce vă tot spun eu că înțelegeți și singuri.

Altă strofă:

Iubita mea are un suflet cu totul și cu totul de aur
Până și himenul sufletului ei e din aur de nenumărate carate
Însă adevăratele ei sentimente,
fremătând captive în sufletul său de aur,
se izbesc ca niște bondari de himenul de aur al sufletului său de aur
și vin de-a berbeleacul înapoi

apoi se dezmeticesc,
și iar începe zumzăitul,
și iar se izbesc,
și iar vin de-a berbeleacul înapoi
mereu și mereu și mereu și mereu și mereu

(respirație)

Totuși
Totuși zic,
Nici timpul nici distanțele nu mă împiedică s-o iubesc,
așa plecată,
așa dusă cum e ea
în Lumea Dispărută
a altora

chiar și numai pentru zumzetul bondarilor

un fel de Zhi-Zha-Zhu bondăresc

O port în inimă, așa dusă, așa plecată cum e ea -
și mi-e inima grea de o naștere nu prea ușoară

Odată a plâns pe malul mării.
Eram acolo, cu ea!
Se regăsise pe sine.
(Așa mi-a plăcut mie să cred)

Lacrimile, sudoarea, saliva ei erau felurite feluri de feluri de ambrozie pentru ospețele zeilor - gustate clandestin de limba mea muritoare,
de pasăre care moare,
de limba mea de cal nătâng
pe umărul pe care plâng ...

pentru că, țineți minte ce a spus demult un bătrân orbit de viață:
"Orice bărbat care a fost iubit, a fost iubit de o zeiță!"

Când ne-am întors în Marele Oraș, masca de aur era intactă pe chipul ei.


Ultima strofă:

Iubita mea îmi spunea în nenumărate feluri glumețe că sunt nebun
Iar eu începusem să descopăr argumentele adaptării la condiția de nebun:

Păi cum să nu fiu nebun dacă ...?
Păi cum să nu fiu nebun dacă ...?
Și cum să nu fiu nebun dacă ...?

Și fiecare răspuns e o piatră
la piramida pe care
fără sclavi,
mi-o construiesc,
piramida care mă îmbracă încet,
din ce în ce mai etanșă
din ce în ce mai înaltă
prin care n-am să las decât o fantă
pentru raza tractoare la cer
a iubitei mele de fier.