întrebuițăm aceleași cuvinte, doar felul în care rostogolești tu vocale spre noi e cumva transparent, aproape indecent; îți pot vedea sufletul prin cioburile silabelor înfipte în ochi pentru a crea iluzia mișcării...

îți văd încruntarea și ridul,
îți recunosc exilul și visul.

întrebuințăm aceleași îngrijorări ale dimineților mute, cu singurătăți străjuindu-ne în lipsă, doar că eu mă îngrijorez pentru tine când zâmbești; știu că atunci îți întoarce durerea sufletul pe dos, scuturându-l de lehamite și trădare.

folosim aceeași carotidă pentru a ispiti lama frumoasă a tot altei iubiri, tu mereu de partea cealaltă, aplecat prea mult peste prăpastia cu amintiri.