- De ce ai fața așa … șifonată?
- De timp…
- Dar ochii de ce sunt atât de blânzi și lăcrimoși?
- Se oglindește sufletul în ei și curg râuri de dragoste de viață.
- Mâinile, picioarele, cine le-a sculptat cu-atâtea forme de relief?
- Viața în curgerea ei … uite – aici, tatăl tău mi-a desenat o linie curbată de nopți albe, când îl vegheam să crească, aici… a da … am căzut greu bolnavă și doctorul a reparat ce se mai putea, aici străbuna ta și mama mea s-a dus și mult am plâns și-am mai brăzdat un munte de tristeți, pentru c-atunci știam că mie-mi vine rândul când se vor scurge anii cei de pe urmă…
- Bunico, nu mai plânge…dă-mi mie lacrima ta și-n zâmbetul meu să colorăm desenul…