Atentionare: a se citi ascultand Insensible!

Nu incerc sa mai traduc nimic, versurile mi se par inutile.. E suficienta vocea si ritmul desprins parca dintr-o lume cu care nu am nimic in comun. Nu mi s-a intamplat niciodata ca o melodie sa-mi aduca aminte ca aici nu e locul meu, ca lumea pe care o cunosc e doar un simulacru si ca privirea mea, cateodata rupta de realitate, priveste spre un posibil acolo, diferit de tot ceea ce cunosc. E atat de ciudat incat pielea mi se furnica. Atat de ireala, zugraveste un scenariu imposibil de realizat, aici, sub conditiile lumesti. Atat de persuasiva incat ma determina sa dansez, un dans involuntar, posedat, mistic, exotic, grav. Functiile mele somatice sunt sub un control straniu si foarte convingator: mainile-mi sunt reci si danseaza digital pe tastatura, capul se misca urmand o orbita eliptica in timp ce ochii sunt atintiti spre frantura de cer ce se vede prin hubloul inchisorii mele, ca doua stergatoare ei se misca dreapta-stanga si stanga-dreapta incercand sa stearga albastrul rece (e vanat in momentul asta) al cerului si sa descopere ceva dincolo de cer. Incerc o stare de morbidete acuta acum, ma simt spanzurat intr-un lat(latz) in care ma zbat neputincios, ma agit si tip in timp ce tu stai dupa o perdea de ritmuri muzicale, de voci stranii si de sonoritati ce urca usor pe scara decibelilor pana cand simtul meu auditiv e excedat si refuza sa mai perceapa ceva. Raman prins acum intr-o gelatinoasa liniste, timpul se loveste de-o panza de paianjen si se incurca acolo, zbatandu-se spasmodic sa scape, clipa devine eternitate si totul incepe sa curga-n sus. Tu plutesti, mainile tale agita albastrul cerului provocand valuri in marea de deasupra noastra. Nu pot sa scap de lat, ma tine legat de lumea asta sublunara, ma tintuieste locului cu capul in jos si picioarele-n sus. Sangele-mi vajaie prin vene, se strange tot in talpi vrand sa iasa din corpul asta sordid si sa zboare spre cer. Sunt condamnat sa nu mai vad cerul niciodata, sa stau cu ochii-n pamant, fara sange-n mine, intr-o narcoza totala, imbibat de placeri simple. Macar tu sa faci baie cu ingerii.. Eu fac baie in oceanul asta fecal, al ratarii si al melancoliei. Dar exista si o parte buna a melodiei, in care eu si cu tine traim altceva (o sa vezi insa ca nu se potriveste). Eu si Raluca, eu si Ea, undeva pe umarul unui deal verde, langa un copac mare si misterios, in fata avem o casa, normala, cu ziduri de caramida verde, acoperisul e albastru. Si mai in fata se intinde Natura in toata maretia si exuberanta ei. Iar casuta noastra pare o prelungire a Naturii, ca si cum Natura ne-a facut cadou o casa. Caci pe acoperisul ei cresc flori, pe cerul nostru albastru cresc flori, peretii-s plini de iarba, deasa, neverosimil de verde si de lata, usa-i din stejar, e mica si scortoasa. Felinarul din fata casei e plin de licurici. Semi-obscuritatea apusului ne provoaca mancarimi in obraji si-n talpi, am vrea sa o luam la fuga spre Soarele ce pleaca. Seara aluneca lent pe umarul acelui deal, ne sprijinim cu incredere unul de altul, ne sprijinim gandurile unele de altele, le lasam sa se impleteasca si sa ne teasa un posibil viitor. Departe se vad luminite multe, care alearga, fug una de alta, se intorc una la alta, altele-s imobile si par uitate pe veci acolo. De ce m-ar interesa acele luminite, cand cea mai calma, calda, moale si stralucitoare lumina o am langa mine? De ce sa vrei suficiente? Si Luna mare aproba in timp ce ne uda printre ramurile copacului misterios cu lumina ei, in seara asta, rosie. Culoare, ecouri si soapte suflate discret in urechea Ei, mana ei in mana mea dreapta, iarba deasa in mana mea stanga. Licariri ciudate in ochii Ei, spasme lungi ale stomacului meu! Pamantul bate odata cu mine, inima lui bate odata cu a mea, licurici o fac inadins, copacul se leagana dinadins, lumina lunii e ireal de rosie dinadins, iubirea mea si a Ei exista dinadins, ca sa va facem in ciuda... Ce emotionant! Suntem amandoi o harpa ce vibreaza in bataia lenesa a vantului ce-mi infunda nasul cu mirosul elasticului bumbacios cu care-si prinde Ea parul. Sonoritatile harpei se aud pana departe, luminite se aprind peste tot in zare in timp ce buza mea de jos se umple de sange si se zbate neputincioasa si speriata apropiindu-se de buzele Ei. Cine-ar recunoaste ca poate tanjii la asa ceva, cine-ar avea curajul sa viseze la asa ceva? Ei bine, eu indraznesc! Pentru ca dragostea e cel mai accesibil afect al sufletului. Muzica sufletului este dragostea. Sunt momente cand as putea sa opresc oamenii pe strada si sa le spun ca-i iubesc si ca-mi pasa de ei. Insa sunt si momente cand i-as stropii cu acid, sa se topeasca intr-o durere fantastica pentru tot raul ce-l poarta in ei.

Melodiile de genul asta imi fac atat de rau incat ma apuca o furie vecina cu nebunia si-mi vine sa arunc calculatorul pe fereastra, sa ma arunc pe mine pe fereastra. Urasc Mandalay! Urasc latul de 500 de km (cred ca-i mai mult pana la Cluj) in care sunt prins, urasc Clujul pentru ca a devenit o limita la care se pare ca nu pot sa ajung.. Stiu preabine ca misiva asta va avea o respiratie luctoasa cand iti va vorbii, insa nu pot s-o scriu altfel, NU POT! Furia lui nenea Rob a inceput sa-mi curga din varful penitei mele virtuale. Melodia lui o ascult si vad in ea un contraatac. Si nu mai imi fac griji, nu, nu! Caci ma simt cuprins de melodia lui ca de un vaporos nimb multicolor, protejat de tot ceea ce inseamna profan in lume. Ingeri furiosi te vor aduce inapoi de vei pleca, Raluca! Ha ha, Haraaap-Albeee! Nu pot sa ma mentin invingator, pendulez intre stari si trairi extreme, ca intr-un dans de trib, cand se pregateste un sacrificiu. Paroxismul e atins atunci cand doresc sa sorb albastrul cerului si sa las in loc negura melancoliilor mele, sa mananc pamantul de sub mine si sa las in loc oasele iubirilor mele himerice, astfel sa sucomb linistit, pe-un taram de grotesc basm, inchis pe vecie intr-o cruce de sticla. Imi e atat de evidenta isteria mea incat a inceput sa ma enerveze propria-mi persoana.. Am sa ma opresc din efluviul asta de setimente si de ganduri apocaliptice care creste exponential cu fiecare nota in plus a melodiei. Daca-as putea sa ma uit din exterior la mine cred c-as vedea o poza veche, decojita de culoare, cu riduri adanci in care timpul si-a infipt vorace ghearele-i nemiloase. Atat de nemiscat si de perimat ma simt acum... Sunt atat de multe lucruri pe care as vrea sa le fac in prezenta ta, incat, de multe ori, incerc cea mai sincera si mai spintecatoare nerabdare de a te vedea. Am atatea poze cu tine, sute, mii de poze! Te am imortalizata in albumul meu cerebral pentru care am cheltuit cateva casute de memorie, doua sinapse si o bucatica de inima. (parca ti-am mai spus asta, nu?)

Intr-una din poze te am infofolita, prinsa in paltoane si fulare, pantaloni largi si caciulita cu ciucurasi, ghete albe ca zapada si manusi albastreee, moi, bumbacioase (ti-am mai zis asta si la telefon). Si strada e plina de fulgi, plina de covoare de omat, plina de pasii tai. Sa stii ca nu-s stelute-n genele tale ca-n poezia lu' Cartarescu aka Profundul, nu, nu!, sunt stelute-n ciucurasii tai de la caciulita. Imi place sa te imbrac in diminutive. In alta poza esti in pragul usii, vazuta din spate, cu mana-n parul meu prea negru si prea dezordonat, intr-un tricou portocaliu pe care scrie cu litere rozalii si labartate: "I'm a supahgrl 'n supahgrls don't cry, they jus' fly!!" (si asta). Oricum in majoritatea pozelor esti imbracata intr-un costum de piele neagra, in mana tii un bici si ti se spune: Contesa! :) (si asta :))

De vreo cateva ori am vrut sa pun capat scrisorii, nu am reusit. Caci playlist-ul asta ma chinuie, ma ciupeste de urechi si-mi proiecteaza pe tavan un prezent viitor (daca-mi permiti expresia) in care tu si eu dansam lipsiti de griji si de nevoi pe suprafata celui mai limpede lac.

Nu are rost sa-ti mai spun ceea ce deja stii. ("cuvintele nu-si mai au rostul cand le-ai folosit pe toate inainte") O sa ne ghidam amandoi dupa imposibila vorba: Ama et fac quod vis! Iti spun ceva sigur: o sa ascultam melodia impreuna si o sa dansam pe ea.

Te iubesc si fac ce vreau,

eu, Cata!