I-am mai zis inca o data sa iasa din camera, sa ma lase in pace. Incepea sa imi fie ciuda ca nu aveam nimic. De trei zile se ruga de mine sa mananc. Dar nu vroiam sa o vad nici
pe ea, nici mancarea. Stateam trantita in pat si priveam peretii si plangeam de nervi si neputinta. Ma simteam indreptatita sa plang. In sinea mea speram sa fiecare lacrima sa faca pe acel Dumnezeu sa se uite inspre mine si sa ma recompenseze fiindca acei ce plang vor fi fericiti... Sau poate nu era asa si nici nu o sa fie asa vreodata... Nici nu am inteles ce era cu mine... Visam sa intorc timpul, dar stiam ca e cu neputinta. Intr-un singur fel puteam sa retraiesc acea zi. Murind... Asa m-am decis sa imi pun capat zilelor. Nu mai aveam mult pana cand sa sfarsesc. Dar cat mai aveam de asteptat? Mi se parea o eternitate. Insa,inca doua zile, incepuse sa apara urme ale infometarii mele. Eram fara de putere, nu mai putea visa... Nu vroiam decat sa dorm.
M-am trezit intr-o camera cu doua paturi cu sunetete de ploaie zbatandu-se de peretii albi. Primul meu gand a fost legat de "Veronkia se hotaraste sa moara". Nici eu nu
murisem, deci trebuia sa fiu intr-un santoriu. Am alergat la fereastra si am privit afara. Ma linistisem imediat. Ferestra nu avea gratii si stand in picioare, tot ce era in jur parea obisnuit. Priveam la curtea spitalului judetean inecata de ploi... Mereu m-am intrebat cum e sa privesti de la fereastra pe cei care treceu dincolo de gard. Ultimul meu drum pe trotuar fusese la intoarcerea de la biblioteca. Incepusem sa ma blochez. Respiram greu si imi dadeam seama ca nu mai tin minte prea multe lucruri. Nici nu stiam in ce zi eram. M-am asezat pe pat incercand sa inving ameteala care ma cuprinse. M-am invelit pe picioare fiindca incepuse sa imi fie frig. Acum urma sa vina doctorul si sa imi spuna ca voi muri la fel cum i s-a intamplat Veronikai... Dar abia dupa ceasuri bune intra cineva in camera zicand pe un ton sarcastic: "Te-ai trezit..." Avea cizme... Nu mai era vara. Trebuia sa fi trecut luni de zile. Am vrut sa intreb de ai mei, dar nu am facut asta. Asistenta imi lua bratul si imi
baga o perfuzie. Nici nu am simtit. Dar am ramas impietrita cand mi-am vazut mana. Atat de vanata... Si era subtire. Stiam ca nu mai eram eu. Am mers in baia rezervei in care eram. Priveam in oglinda o umbra. Nu puteam fi eu... Atat de slaba, de albastra, de stearsa. Ochii imi erau inrositi, pielea patata. Eram trasa la fata. Am inceput sa imi smulg hainele murdare de excremente si sange de pe mine. Eram bolnava... dezbracata si inchisa... Mi-am adus aminte sunetul cheii care a inchis usa dupa ce asistenta a plecat. Eram o nebuna pentru toti...
Si acum eram singura. Familia mea? Nu erau langa mine nici unul din parinti. Nici bunica... Probabil ca m-au uitat. Dar ceilalti?.. Nu aveam pe nimeni. Aveam numai firmituri de amintiri, insa chipul lui era nesters. Ziua aceea era inca acolo... Vroiam sa ma omor din nou.