Ploaia se scurge peste foile cu ganduri nerostite, iluzorii... Nu se mai evapora... Nimic nu ma poate ajuta sa ma transform in abur, intr-un abur sculptat, sa ma transform intr-o sculptura din fum... Sculpturi abstracte, scari jerpelite care nu ajung la destinatia dorita... Licheni, muschi mucegait, niciodata inverzit... efemer... Flori triste, bolnave chiar, indurand greutatea ploii prea mult asteptate... Virgule, puncte, exclamatii, puncte de suspensie si inca multe semne de intrebare insangerate de suferinta uscaciunii apasatoare din natura mea moarta.
Stii tu, ingeras, ce ma framanta, nu? Nu, nu e rautatea lumii! Nu, nici foamea copiilor uitati pe strazile mizere! Hai, chiar nu-i dai seama? Ei, vezi?! Asa da! Ti-ai dat seama. Din pacate, ma tot roade... ca apa pietrele care i se ivesc in cale, ca omul cu dorinta de expansiune in fata unui pom care ii sta in calea de neoprit. Un trandafir rosu... ca sangele scurs pe gresia alba... Un sentiment atat de profund incat nu va putea fi inghitit de nici un animal care sa-l faca, astfel, sa dispara. Doar o divinitate poate realiza o minune epicureica. Tendinta sufletului meu impovarat de ganduri trage tot la ceea de care imi dorec sa fug mancand pamantul. O lacrima, doua, un suvoi, un parau, un rau, un fluviu de lacrimi care se varsa, amestecand-se cu sangele scurs de gresia lui. Putina durere varsata si ea tot acolo si formula e completa. Culori pe care un daltonist nu le vede. Eu sunt daltonistul, culorile sunt viata frumoasa care se perinda pe langa mine. De ce nu poate curge raul purificator ca sa spele formula aceea de pe gresia alba? Nu prea am idee cum sa scap... poate daca m-ar lua si pe mine fluviul purificator si sa ma duca in oceanul acela, mult prea mult visat... poate asa...