" -Ce-i cu tine, Pană de corb?
-Mi-ai nimerit numele, de mult nu m-am mai auzit strigat pe nume... uite, zac aici de o mulțime de ani și nu pot muri. Lupii și urșii se umflă de râs când mă văd și mai ales... când îi rog să mă mănânce.
-Și de ce vrei să mori?"

Mi-a specificat să cumpăr o cafea și să i-o fac cadou doamnei S. De ce, am intrebat eu, se va simți jignită. A râs lărgindu-și petecul de buză in colțul căruia fumega o țigară mult prea lungă, apoi a șoptit enervată, în fine, să te-nvețe utopicul ăla de tac-tu, vezi ușa de pe dreapta.
Nu știam unde, deodată am simțit cum îngheață, cum cristalizează sângele care animase zâmbetul acela condescendent.
Știu că nu mai ințeleg chiar toate cuvintele, mi se întâmplă după discuții lungi, despre orice, ca și când aș repeta mereu aceeași frază până-și pierde înțelesul, sună ca o cheie veche afazică. Pe mine încă mă urmărea visul de dimineață din cauza căruia doamna E mă așteptase jumătate de oră. Nu mă mai gândesc dacă oamenii se aseamănă câinilor sau invers, mă absoarbe imaginea unei fotografii de pe stradă, doi tineri parcă sprijinindu-se într-un picior ca să tindă oblic spre acel ideal al căsniciei pe care niciodată n-am sa-l ințeleg.

"-Îmi place de tine că vrei să afli mereu câte ceva, să iscodești vremea. Cei care vor să afle caută, cei care caută sunt zarea lumii.
...
-Ia te uită, o oaie cu cercei de aur în urechi și clopoțel de-argint la gât!
-Și lâna pe ea, ca omătu' îțî ia ochii, ce-ar fi s-o prindem?"