poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2120 .



Minunea de la ora 20
personale [ Gânduri ]
ultima parte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [LUIZA ]

2004-03-05  |     | 




Vreau ca Moș Crăciun să-și țină promisiunea, vreau minunea de la ora 20...
Poate că tu nu știi dar la ora 20 pentru fiecare chip care pășește pragul spre ninsoare e cineva acolo cu o umbrelă deschisă. Niciodată n-am înțeles de ce se ascund oamenii sub umbrele de fulgii de zăpadă. Pășesc dincolo de prag și mă opresc dezorientată pe prima treaptă: nu e nimeni. Golul mai câștigă o bătălie, mai ocupă o frântură de suflet. Strâng pleoapele și simt lacrimile cum se întorc din drum și curg în interior, otrăvind fântânile speranței. Cerul se prăbușește peste mine fără zgomot, pe muțește. E în ordine, acum câteve milioane de speranțe a mai căzut odată iar eu tot aici sunt.
Mai fac doi pași și mă opresc iarăși pe scări. Am sufletul descoperit: dacă ar ninge destul poate că ar îngheța lumina ce pâlpâie... Mă uit la fulgii care cad mereu. Ce prostie să te-ascunzi sub o umbrelă pe o vreme ca asta; eu vreau să mă ningă mult, mult de tot.
Tot trupul mi-e o rană deghizată care pulsează; fiecare fulg de zăpadă care-mi atinge sufletul mi-aduce pentru trei secunde iluzia iubirii tale și e bine, e atât de bine... După trei secunde a trecut dar nu mai contează că doare; m-am obișnuit cu sfâșierea asta ca și cu un drog, nu mai e ceva nou. Sunt dependentă de fiecare atingere a gândului tău, de fiecare notă de pian rătăcită între noi. Închid ochii și stau așa. Sub pleoape, ochii mei știu pe de rost urmele pașilor tăi pe zăpadă. Nimeni în lumea asta n-ar putea măcar bănui că din fiecare fulg sorb trei secunde din iubirea ta. Cui îi mai pasă că sunt doar imagini iluzorii proiectate pe un perete de vis gol?
- „Bună! Mă poți ajuta? Caut pe cineva... Caut fata cu fulgi de nea în gene și copilăria în priviri. O caut pe cea niciodată iubită...”
Stau în continuare cu ochii închiși și zâmbesc doar pentru mine. Știu că undeva pe drum am rătăcit de mult linia dintre vis și realitate. Te rog, lasă-mă să stau așa. Vreau să mai păstrez iluzia asta sub pleoape o clipă măcar.
- „ Ea e singura care mai crede în mine... Mă privește și vede dincolo de privirea mea pe cineva. E o imagine a persoanei care nu sunt și aș vrea sa fiu... Nu spune nimic, mă privește doar și crede în mine... nici eu nu știu de ce... Din motivul acesta și din o mie altele, ea e pentru mine ca un univers necesar și suficient... Atâta timp cât o știu mereu acolo, nimic nu mă mai poate opri.”
- „Sunt tot aici”- răsună în mine ecoul unor vorbe oprite pe buze. Tac. Nici nu cred că mai respir. Aștept.
Îmi simt genunchii tremurând sub povara trupului și golul din mine răsculându-se îndârjit, urcând până în gât și năvălind pe sub gene, prelingându-se pe obraji.
O mână caldă culege perlele de gheață și-mi șoptește: „Oare nu există un alt cuvânt pentru dragoste?”
Deschid ochii, doare prea tare. Doi ochi pe care îi cunosc mai bine decât dacă ar fi ai mei leagă jurământ cu mâinile mele, cu părul meu, cu ochii mei; o mână calda o cuprinde pe a mea și o pornesc alături de îngerul-fluture prin fulgi de nea și vise multicolore și scoici perfecte. Umăr lângă umăr, doar noi doi. Nu știu dacă asta sunt eu; mă pot privi din exterior și nu mă pot recunoaște. Mă cheamă înapoi în trup pasul tău domol, sărutul angelic depus pe frunte și mâna care mă ține strâns, hotărâtă să nu-mi mai dea drumul niciodată. În vorbele pe care nu le spui e o decizie neclintită...

S-a oprit ninsoarea. Nu mai e nici măcar un fulg care să-mi mai dea trei secunde de fericire. Nu mai e nimeni în jur; mă simt de parcă aș fi ultima supraviețuitoare de pe planetă. Strâng în palme ecourile prezenței tale, închid sub pleoape umbrele cuvintelor și mă hrănesc din nou din nectarul iubirii pe care-o aștept.
Ascund sub piatra dorințelor o bucată de hârtie pe care am scris visele mele. Încerc să cred. Și cred. Nu știu la ce sper dar sper. Și mă rog să fii tu cel care-mi spune că cea niciodată iubită va muri...
Nu știu să cerșesc. Eu n-am învățat decât să iubesc. Și mai știu să cred. Copilăria nu e atât de departe pe cât credem noi, minunile se întâmplă în fiecare zi.
Și dacă Moș Crăciun a rătăcit scrisoarea mea, îi voi spune din nou:
Vreau minunea de la ora 20...


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!