Fumez... O întreagă filosofie de viață scrisă într-un singur cuvânt... iubre... Mare paradox e si Cuvantul... instrument necesar si util, dar in acelasi timp si piedica. Gandesc deci exist. Adevarat, dar incomplet... lipseste simt deci traiesc...
Trebuia sa fiu o mare poeta, un geniu in arta... probabil singurul domeniu in care excelez este acela al lui "a simti". Sa ai constiinta umanului... Exist, traiesc, si voi muri. Intre timp, ma zbat in propria mea plasa securizanta si caut, ca orice om de rand, fericirea si iubirea absolute, mai binele... Te gandesti ca in sfarsit ti-ai deschis ochii si vezi lumina, ingerul din tine... dar apoi intervin din nou frica si masochismul psihic, spiritul, emotional, afectiv, in cazuri extreme chiar si fizic, cei doi monstrii aproape inevitabili, si te pierzi din nou in presupuneri, in idei absurde si morbide, in gand, in cotidian... Socialul... la fel ca si cuvantul, e tot un paradox... E un cutit cu doua taisuri... trebuie sa ramai pe muchie ca sa respiri.
Dezordine organizata... fals. Ori e haos, ori nu. Cenusiul nu se admite. Si totusi ma scald in el. Gandul constient, controlul, vine mereu si-mi spune ca singure credinta si speranta sunt salvatoare... Dar nu e bine; asta trebuie s-o simti in vene si artere, in fiecare celula... Ce faci cand uiti? Ce faci cand inertia te cuprinde?... Speri...
Am inceput sa simt acut. Intereaga mea corporalitate vibreaza periculos la din ce in ce mai multi stimuli... Sunt din ce in ce mai departe si pe cat ma departez, pe atat ma apropii. De om. De real. De fantastic. E ilogic si din nou paradoxal. Toate intrebarile existentiale au, mai mult sau mai putin, un singur raspuns: misterul. Ce am face fara el? Ne-am indobitoci si am incerca din rasputeri, pana la epuizare, sa gasim alte provocari, artificii care sa ne faca din nou activi. A crede fara a vedea. Aici e cheia.
Gandul imi e incurcat in sine. Ce astept eu de la oameni?... Sa ma lase sa ii iubesc, sa-mi accepte iubirea si mana pe care le-o intind cand cred ca au nevoie. Dar fie ca ma lasa, fie ca nu, fie ca ma accepta, fie ca nu, eu continui sa simt.
Se schimba ceva in mine. Asta ma sperie putin... dar apoi intervine din nou controlul si imi spun ca orice ar fi, va fi bine.
As putea scrie in nestire... Ce ma opreste?...
Sunt prizoniera spatiului.