Råzboi È™i revoluÈ›ie

Existå naÈ›iune care så nu fi fåcut råzboaie? Toate naÈ›iunile au fåcut råzboaie, chiar dacå unele nu le au vrut È™i nu le au dorit. NaÈ›iunile mari le au voit È™i le au dorit; acesta este un element în plus care le diferenÈ›iazå de cele mici. Chestiunea råzboiului nu trebuie înså privitå sub prisma aderenÈ›ei sau inaderenÈ›ei mulÈ›imii; un organism naÈ›ional se valorificå într un råzboi oarecum inconÈ™tient. Råzboiul fiind legat de viaÈ›a naÈ›iunilor în mod esenÈ›ial, oamenii nu pot interveni decît pentru a l amîna, în nici un caz a l evita. Este o teorie mai mult decît stupidå aceea care susÈ›ine cå responsabili de naÈ™terea råzboaielor au fost totdeauna conducåtorii È™i o castå de interesaÈ›i. Oare poate crede cineva cå toate råzboaiele care s au dezlånÈ›uit în omenire È™i au avut originea numai în capriciul prinÈ›ilor, regilor È™i împåraÈ›ilor? Cine poate crede în råzboaiele de fantezie individualå sau în cele provocate de aranjamente negustoreÈ™ti? Dacå ele, precum se spune, plutesc în aer, atunci au un caracter impersonal È™i iresponsabil. Pacifismul — care are de partea sa toate inimile È™i nici o realitate — È™i a fåcut un titlu de glorie din a stabili responsabilitåÈ›i pentru izbucnirea råzboaielor. Dar pacifismul uitå cå råzboiul nu este un fenomen de suprafaÈ›å, ci angajeazå måruntaiele unei naÈ›iuni. Dacå ståtea în posibilitatea oamenilor så l împiedice È™i så l curme, de mult ar fi fost lichidat. Dar viaÈ›a umanitåÈ›ii tinde, fårå så aibå, o finalitate eticå. Cine amestecå sentimente în consideraÈ›iile asupra råzboiului își complicå existenÈ›a inutil, deoarece ireparabilul conflictelor umane nu poate fi atenuat nici måcar de intervenÈ›ia divinå. Dumnezeu priveÈ™te råzboiul.
PuÈ›ine sînt fenomenele care så dea mai puternic impresia de destin ca el. Nu este interesant cå, pe cînd moartea ne face triÈ™ti, råzboiul laså numai un gust amar sau o disperare rece, neafectivå, o înnebunire lucidå? Moartea se face în noi, pe cînd råzboiul peste noi.
Cine nu poate accepta råzboiul ca o condiÈ›ie fatalå a umanitåÈ›ii nu i råmîne decît så se omoare. Acela înså, care È™tie cum merg treburile în lume, își face un loc printre fatalitåÈ›i È™i aÈ™teaptå så fie strîmtorat — la timp — de ele.
Nu se poate concepe devenirea naÈ›iunilor fårå råzboaie. Prin ele ajung naÈ›iunile la conÈ™tiinÈ›a forÈ›ei lor È™i tot prin ele își delimiteazå conturul în lume. O naÈ›iune se verificå prin råzboi. Cu cît poartå mai multe råzboaie, cu atît își accelereazå ritmul de viaÈ›å. Ahtiatå dupå propria ei realizare, ea își epuizeazå, prin frecvenÈ›a råzboaielor, rezistenÈ›a vitalå. Longevitatea unei naÈ›iuni este strîns legatå de ritmul ei vital. Råzboaiele se nasc dintr o tensiune vitalå, pe care, la rîndul lor, o måresc. Dar numai în intensitate, nu È™i în duratå. Cautå naÈ›iunile longevitatea? Cine ar putea o spune?! Sînt înså unele cu destin genial, care scînteiazå definitiv È™i efemer, ca poeÈ›ii. Ele preferå gloria longevitåÈ›ii È™i sînt necruÈ›åtoare cu rezervele lor de viaÈ›å. Numai culturile mediocre se supravieÈ›uiesc, fiindcå n au tråit niciodatå. Dacå FranÈ›a îndurå o carenÈ›å È™i de multå vreme se desfatå inconÈ™tient în presimÈ›irile decadenÈ›ei, este cå a fost prea nemiloaså cu posibilitåÈ›ile ei. Un destin grandios te costå mult. FranÈ›a a risipit în timpul RevoluÈ›iei mai multå energie decît România într o mie de ani. Iatå diferenÈ›a dintre istorie È™i subistorie! FranÈ›a este istorie fårå timp, conÈ›inut pur. ºara care n a ratat nimic. ªi apoi, råzboaiele FranÈ›ei! Oare se poate mîndri un popor cu aÈ™a de puÈ›ine råzboaie defensive? Nu este È›arå care så fi dus mai multe råzboaie agresive. ªi nu existå, în fond, decît råzboi agresiv. A rezista la un atac este onorabil; a pleca la atac este strålucitor. Atît timp cît un popor n a purtat un råzboi de agresiune, el nu existå ca factor activ al istoriei. Provocarea exprimå o rezervå de forÈ›å È™i un surplus de vitalitate. Un råzboi, pornit din iniÈ›iativå proprie È™i pierdut, este mai glorios decît unul cîștigat prin apårare. Germania a pierdut råzboiul mondial numai politiceÈ™te; råzboiul în sine o onoreazå mai mult decît pe aliaÈ›i. Un råzboi de agresiune pleacå fie dintr o simplå neliniÈ™te biologicå, fie din tendinÈ›a de a impune imperialist o idee în lume. Primul caz dovedeÈ™te foarte puÈ›in; al doilea, tot. Nu existå neam care så fi atins universalitatea numai prin forÈ›a spiritului. Procesul prin care el se impune în lume este un complex de mijloace, în care bestialitatea își då mîna cu profeÈ›ia. Nu e bine så ne iluzionåm prea mult asupra istoriei. Spiritul nu creÈ™te din nimic. Dacå Olanda n ar fi fost imperiu — oricît de trecåtor — cine È™tie dacå pictura olandezå ar fi luat avîntul pe care l cunoaÈ™tem! CondiÈ›iile materiale favorabile creeazå rågazul, din care izvoråÈ™te atît spiritul, cît È™i viciul. Råzboiul este un fenomen atît de complicat, încît am fi nedrepÈ›i de i am epuiza sensul în crimå. Din punct de vedere uman n are nici o scuzå; de aceea se face el prin oameni. Sîntem niÈ™te biete unelte ale unei mari È™i sinistre fatalitåÈ›i.
Trebuie så dea de gîndit tuturor pacifiÈ™tilor urmåtorul lucru: toate popoarele europene care n au luat parte la råzboiul mondial au cåzut automat pe al doilea sau al treilea plan. PoliticeÈ™te, neutralitatea este un semn de lîncezire È™i de evadare din arena internaÈ›ionalå. Råzboiul este un examen la care se supun naÈ›iunile în faÈ›a lumii. Inutil de remarcat cå nu rezistå decît popoarele înzestrate. Nu poÈ›i cîștiga råzboaie È™i nu te poÈ›i impune în lume exclusiv prin forÈ›a organizatå. Istoria nu cunoaÈ™te un popor cu armatå glorioaså È™i repetat verificatå care så nu fi creat È™i o culturå. ForÈ›a sau se realizeazå pe toate planurile, sau nu este nimic. Atîtea råzboaie s au gîndit iniÈ›ial în biblioteci. Culturile mari se împlinesc pe toate planurile; în colÈ›urile lor de stradå se reazemå råzboinicul de înÈ›elept. Neamurile care n au tot n au nimic.
Pe timpul cînd atenienii au plånuit expediÈ›ia de cucerire a Siciliei, se puteau vedea zilnic în piaÈ›å grupuleÈ›e care demarcau pe piatrå contururile insulei. Este, acesta, un caz tipic al aspectului cetåÈ›enesc al imperialismului. Acel imperialism care nu ia forme cetåÈ›eneÈ™ti nu este autentic, ci se hråneÈ™te din exaltarea unor È™efi, avînd o duratå efemerå È™i menÈ›inîndu se doar la suprafaÈ›å. Numai un popor care poartå în sînge ideea imperialistå poate accepta fårå scîrbå armata È™i råzboiul. Aviditatea de spaÈ›iu È™i setea de a imprima un stil de culturå altor forme de viaÈ›å creeazå într o naÈ›iune imperialistå un gust ofensiv, justificat atît prin cinism, cît È™i prin viziuni istorice. Atunci cînd ultimul burghez german, ghiftuit de bere È™i dolofan, își preumblå în creier harta lumii È™i, treaz sau turmentat, îi face Germaniei loc pe unde îi permite capriciul È™i fantezia, el este reprezentantul inconÈ™tient È™i mediocru al unui gînd care roade È™i macinå naÈ›iunea în substanÈ›a ei. Imperialismul s a conceput nu numai în palate, ci È™i la råspîntii. De ce så fim aÈ™a de nedrepÈ›i cu masele È™i så credem cå ele n au participat niciodatå direct la istorie! Se repetå pînå la exasperare de cåtre cercurile socialiste: mulÈ›imile nu vor råzboiul, ele sînt numai tîrîte în conflicte È™i înÈ™elate de guvernanÈ›i È™i exploatatori. ÃŽn realitate, lucrurile sînt mai complicate È™i mai triste. Oricît ar concepe omul råzboiul, dacå faci apel la indivizii izolaÈ›i ca atare, fiecare va fi în cele din urmå împotriva råzboiului. Cum se face totuÈ™i cå el acceptå råzboiul, în colectivitate? Nu este aici vorba de psihologia curioaså a mulÈ›imilor, ci de un fenomen mai profund, bazîndu se pe solidaritåÈ›i istorice nebånuite. ÃŽn fiecare om care pleacå la råzboi, se petrece urmåtorul proces: nu accept råzboiul, dar îl fac ca naÈ›iune. Individual, istoria are un mai mare coeficient de raÈ›ionalitate, decît colectiv. Atît timp cît vor exista naÈ›iuni, vor fi È™i råzboaie. Nici unul dintre noi nu va vrea så le facå; ele înså se vor face. NaÈ›iunea este un fel de abstracÈ›iune vitalå, fiindcå ne då iluzia cå este ceva vag, pentru ca, în realitate, så ne strîngå pînå la sufocare.
Pacea universalå ar înceta a fi o utopie,dacå s ar putea crede cå naÈ›iunile sînt o fazå tranzitorie a istoriei. Pentru sentimentul nostru cosmic, prezenÈ›a lor în lume nu este deloc încurajantå. De naÈ›iune ne leagå tot ceea ce este imediat în noi È™i teama de vid.
Presupunînd totuÈ™i cå naÈ›iunile ar dispårea, proiectele de pace externå n ar fi oare mai puÈ›in iluzorii? Nu s ar deplasa conflictele pe unitåÈ›i mai mari? De la continente la rase È™i pînå la conflictele planetare, ireductibilul soarte umane ar fi oare mai puÈ›in tragic? Dacå toate naÈ›iunile globului ar dezarma, cu excepÈ›ia uneia de o anvergurå mai reduså, pacea lumii ar fi mai periclitatå decît oricînd. NaÈ›iunile nu se pot ridica toate la acelaÈ™i nivel. ÃŽnarmårile se fac peste oameni; sînt chiar dispus a crede cå ele se fac fårå voia lor. Faptul cå omul a putut cheltui atîta energie pentru invenÈ›ia atîtor arme, care trebuie så l apere de el însuÈ™i, må face så am o idee preciså despre genul uman. Dacå toate armele acestui univers ar fi distruse fårå urmå È™i ar råmîne un singur revolver, omul s ar simÈ›i obligat faÈ›å de el È™i, nelåsîndu l în påråginire, istoria s ar repeta de la început.
O naÈ›iune, cînd începe så se înarmeze, nu se mai poate opri. Såråcia È™i mizeria nu constituie limite ale înarmårii. De sute de ani, omenirea priveÈ™te cerul printr o gaurå de tun.
Obstacolul esenÈ›ial în calea påcii este lupta mårturisitå sau secretå pentru hegemonie. DorinÈ›a primatului exclusiv este atît de puternicå în naÈ›iuni, încît pentru ea sînt dispuse så calce orice fel de obligaÈ›ii etice sau internaÈ›ionale. Se poate concepe cå naÈ›iunile vor ajunge cîndva la o astfel de neutralitate, încît så le fie indiferente puterea È™i dominaÈ›ia? Atîta timp cît istoria va avea la bazå un ritm biologic È™i cît valorile specific istorice vor dezvolta deviat un imperialism vital, aceastå neutralitate nu va fi nici posibilå È™i nici de dorit. O mare naÈ›iune se ridicå pe dårîmåturile alteia sau pe umilirea altora. Gloriile naÈ›ionale se scaldå într o mare de sînge, ca toatå istoria de altfel. Faima lui Napoleon a costat zece milioane de oameni, La prima aparenÈ›å, råzboaiele lui au fost purtate din pasiune pentru råzboi. ÃŽn realitate, ele reprezintå imperialismul consecutiv fiecårei mari revoluÈ›ii È™i satisfacerea dorinÈ›ei de nelimitatå hegemonie a FranÈ›ei. Napoleon va fi provocat såråcie È™i mizerie în FranÈ›a; el nu a pus Europa mai puÈ›in în miÈ™care. NaÈ›ionalismele europene au avut nevoie de acÈ›iunea lui È™i de filozofia lui Hegel, pentru ca organisme timide så încolÈ›eascå gîndul hegemoniei È™i så creeze pluralismul nefast al Europei.
Napoleon, accelerînd ritmul FranÈ›ei, a accelerat decadenÈ›a ei. Indirect, el a aruncat în spatele Europei Germania È™i a fåcut È›årii sale un cadou fatal. Este tragedia istoricå a marilor personalitåÈ›i, care, ridicînd naÈ›iunile la un nivel anormal de mårire, le pricinuiesc implicit pråbuÈ™irea. Tensiunea nåscutå de viziunea cezarismului înalÈ›å naÈ›iunea dincolo de nivelul ei istoric firesc È™i i slåbeÈ™te pentru mai tîrziu rezistenÈ›a. De aceea, dictaturile mari — nu tiraniile — scot, în bine È™i în råu, naÈ›iunile din fågaÈ™ul lor.
Ethosul agresiv este un fel de È™ira spinårii a naÈ›iunilor. Altcum nu se explicå de ce instrumentul instinctului agresiv — armata — este o instituÈ›ie atît de legatå de toate formele existenÈ›ei naÈ›ionale. Mai mult decît religia È™i decît templele ei, toate formele statale È™i au gåsit o consacrare în armatå. O instituÈ›ie eternå în måsura în care cele omeneÈ™ti sînt eterne. AÈ™a este omul de puÈ›in spiritualizat, încît, din instituÈ›ia cea mai puÈ›in spiritualå care se poate concepe, È™i a fåcut o axå a vieÈ›ii lui. ExistenÈ›a permanentå a armatei este o probå definitivå pentru orice antropologie pesimistå. Omenirea nu È™i poate permite luxul È™i fanteziile anarhiei.
Dacå am scoate armata din istorie, devenirea universalå ar semåna unei lecÈ›ii de pedagogie. Se vede treaba cå toate întîmplårile au fost sîngeroase, cå tot ce am påÈ›it pînå acum s a nåscut din fioruri. Petele roÈ™ii creeazå strålucirea istoriei. Durerea este substanÈ›a devenirii.
Armata reprezintå teroarea organizatå. Sînt înså excepÈ›ii,care alcåtuiesc, la drept vorbind, singura ei scuzå. Så ne gîndim ce a însemnat pasiunea gloriei la ultimul soldat din expediÈ›iile lui Napoleon È™i la toÈ›i soldaÈ›ii acestui univers care au luptat în numele unei idei. ÃŽn toate statele care nu reprezintå o idee imperialistå, armata are un caracter artificial, exterior, silit. Så comparåm ce înseamnå a fi soldat în România È™i ce înseamnå acelaÈ™i lucru în Germania sau Rusia.
Cel mai prost soldat german „serveÈ™teÈ›70 cu ochii aÈ›intiÈ›i peste graniÈ›å, cu conÈ™tiinÈ›a cå el este un element al unei mari plåmådiri viitoare. El È™tie cå Germania are o misiune în lume, care nu e realizabilå fårå sacrificiul lui. El tråieÈ™te mondial problemele È›årii lui. A È™ti cå vei pleca odatå într o parte a lumii, cå existenÈ›a este legitimatå de cuceriri viitoare fixeazå un conÈ›inut ideologic armatei, un sens vast È™i ca atare justificå rigorile inumane ale disciplinei. FuncÈ›ia principalå a soldatului este så atace, nu så apere. Idealurile defensive golesc armata de orice conÈ›inut. Numai È›årile minore poartå råzboaie de apårare.
Politica expansionistå a Germaniei împrumutå soldatului un orgoliu care, dacå e dezguståtor È™i inuman, nu este mai puÈ›in o forÈ›å propulsivå. ÃŽn Rusia, soldatul serveÈ™te real o È›arå; dar, în conÈ™tiinÈ›a lui, el luptå pentru o ideologie cu caracter universal. Neapårat cå sub bolÈ™evism se ascunde dorinÈ›a de hegemonie universalå a Rusiei; el tråieÈ™te înså un universalism ideologic, pe care va trebui så l impunå cu forÈ›a. Ce deosebire între un soldat care jurå pe patrie, numai, È™i unul care se leagå prin juråmînt så fie un pion al dezrobirii proletariatului din întreaga lume!
ÃŽnainte vreme, vitejia era haiducie, haimanalîc romantic. Aståzi, vitejia fårå o conÈ™tiinÈ›å universalå este o barbarie neinteresantå.
ªi acum vine rîndul soldatului român. Cu ce e de vinå bietul cå România n are nici un ideal, cå dimensiunile ei istorice sînt neimportante, ca toatå respiraÈ›ia ei de o mie de ani? El aude doar atît: så ne apåråm graniÈ›ele. ªi nici n ar putea auzi mai mult. Cåci România È™i a identificat idealul cu o stare de fapt: graniÈ›ele ei materiale È™i morale. România este; atîta i ajunge. Neavînd pasiunea devenirii frenetice, ea a råspîndit în toate conÈ™tiinÈ›ele acceptarea ei proprie.
Nu cå România ar trebui så mîngîie visul explicit al cuceririi È›årilor din jurul ei — e prea domoalå pentru a putea concepe asemenea absurditåÈ›i —, dar faptul cå ea nu cultivå cu exasperare gîndul de a deveni o mare putere este revoltåtor È™i revelator pentru carenÈ›a ei. Armata noastrå nu serveÈ™te decît un principiu de apårare È™i nu se miÈ™cå în numele nici unei idei. Ca È™i statul, ea este excentricå naÈ›iunii; o serveÈ™te automat, fårå participare È™i fårå dinamism. FuncÈ›iile României sînt disociate una de alta; o ia pe prea multe cåi înspre nimic.
Lucrurile își au buna lor tradiÈ›ie. Så ne gîndim numai la råzboaiele noastre din trecut. Vai de ele! Am purtat numai råzboaie de apårare, am rezistat numai la invazii. AÈ™a am fost de neîmpliniÈ›i în rosturile noastre, încît nici måcar o datå n am putut concepe o afirmare agresivå sau un presentiment imperialist. ÃŽn råzboiul mondial am cucerit ceea ce era al nostru, ceea ce ne aparÈ›inea; ne am cucerit. El n a fost totuÈ™i un råzboi de iniÈ›iativå naÈ›ionalå, deoarece în el am fost atraÈ™i. Sentimentul puterii nu È›i l då decît råzboiul de provocare. IniÈ›iativa råzboinicå este totul. O naÈ›iune care începe un råzboi, care se mîndreÈ™te a fi surså de conflagraÈ›iune, rezistå prin orgoliul È™i automatismul agresiunii. O naÈ›iune imperialistå este totdeauna tare. ªi e imperialistå o naÈ›iune care nu mai încape în sine. Expansiunea este un semn de vitalitate, iar nu de umanitate. Dar omenirea nu s a ridicat în numele umanitåÈ›ii. S a rezolvat vreodatå problema mizeriei în numele milei? Dimpotrivå, mila a creat såracii, i a înmulÈ›it. PrezenÈ›a ei în lume este cauza cerÈ™etoriei. Acei såraci care au înÈ›eles cå pot tråi ca paraziÈ›i ai milei au renunÈ›at la såråcie È™i s au fåcut cerÈ™etori.
Såracii au obÈ›inut avantaje numai întru cît s au putut constitui în grup È™i alcåtui astfel o ameninÈ›are. Muncitorimea modernå, dacå nu este exploatatå pînå la epuizare, faptul nu se datoreÈ™te milei È™i umanitåÈ›ii, ci forÈ›ei pe care o prezintå ea. Exploatatorii È™tiu cå exploataÈ›ii sînt o forÈ›å mult mai mare decît ei, dar, cunoscînd inerÈ›ia oamenilor såraci, se bucurå a înflori pe mizeria lor. JecmåniÈ›ii sînt baza tuturor statelor: cum de n au înÈ›eles ei cå n au decît un pas pînå la a deveni autoritate? CreÈ™tinismul a adus justificarea teologicå a såråciei È™i mizeriei; el a consacrat condiÈ›ia såracilor È™i a binecuvîntat o.Creînd mîndria de a fi sårac, a compromis fiinÈ›a pe vecie. El n a reabilitat omul, cu toate cå ne a declarat pe toÈ›i — mai mult sau mai puÈ›in — fii ai lui Dumnezeu…
Se spune: este imoral så susÈ›ii dreptul forÈ›ei È™i al oamenilor tari. Decît, se uitå cå acestora nu le opunem lumea anonimå a dezmoÈ™teniÈ›ilor care se frîng de setea de putere, ci pe acei imbecili ai påmîntului care nu vor så fie tari. Existå cu adevårat o categorie de oameni — lepra omenirii — care trag numai la fund, pasionaÈ›i ai cåderilor È™i ai periferiei. RataÈ›ii nu meritå nici o consideraÈ›ie. Un bogat ratat se numeÈ™te imbecil; un sårac ratat, cerÈ™etor.
Lumea exploataÈ›ilor, devenitå odatå conÈ™tientå de forÈ›a ei, nu mai poate fi integratå în cadrul celor slabi, ci, dimpotrivå, trebuie så i se atribuie toate calitåÈ›ile forÈ›ei în devenire. ÃŽn lupta socialå, sînt mai slabi acei care deÈ›in puterea fårå så aibå echivalentul vitalitåÈ›ii,decît acei care sînt în drum spre putere cu toate resursele vitale. Cum primenirile sociale se fac totdeauna de jos în sus, cei de jos sînt potenÈ›ial mai tari. Rostul revoluÈ›iei este permeabilitatea socialå. Sfårîmîndu se ierarhia rigidå È™i artificialå, înmorÈ›itå de o claså epuizatå, accesul la putere al formelor primare dezvoltå singura împrospåtare posibilå a societåÈ›ii.
ÃŽntre popoare, lupta dintre tari È™i „slabi“ ia forme È™i mai dramatice. Existå popoare puternice a cåror forÈ›å e consacratå, cu instinctele agresive verificate, È™i care È™i au înfåptuit într o anumitå måsurå rosturile lor ideale. Sincere È™i consecvente misiunii lor, ele au cålcat în picioare tot ce s a opus expansiunii È™i dorinÈ›ei lor de realizare. Astfel de popoare dispun liber de forÈ›å È™i sînt mîndre de libertatea pe care le o garanteazå ea.
FaÈ›å de cine își exercitå ele dreptul celui mai tare?
Sînt popoare care se abandoneazå cursului istoriei, fårå så intervinå efectiv È™i original, popoare în plata devenirii. Ele ar vrea så tråiascå liniÈ™tit È™i comod, så vieÈ›uiascå È™i så moarå în pace, netulburate de nimeni. Se înÈ™alå înså råu cînd cred cå, dacå le lipseÈ™te tulburarea demonului låuntric, lumea înconjuråtoare le va låsa în pace. Lucrurile se petrec dimpotrivå. Neamurile fårå istorie, adicå fårå demon låuntric, au o direcÈ›ie întunecatå din orizont: politica externå. Ele tråiesc sub presiunea unei ameninÈ›åri continue È™i gustå libertatea sub teroare. Ele ori nu pot, ori nu vor så fie tari. ªi de aceea, istoria este neînduratå cu ele, prin dreptul celui mai tare de a le îngenunchea È™i umili. Neamurile slabe n au destin; de aceea, viaÈ›a lor este o cådere inevitabilå, care nu inspirå nici un fel de regret. Råzboaiele pe care le pierd sînt în ordinea fireascå a lucrurilor, iar poporul învingåtor n are så È™i facå remuÈ™cåri de excesul såu de forÈ›å.
Råzboiul ia caracter dramatic atunci cînd se dezlånÈ›uie între un popor învechit în forÈ›å, ce dispune de toate abilitåÈ›ile puterii È™i ale perfidiei rezultate din putere, È™i un popor în ascensiune, care vrea så devinå puternic. ÃŽn acest caz, nu se mai încruciÈ™eazå såbiile, ci destinele. Acest fel de popoare nu mai poate fi integrat în rîndul celor slabe, a cåror dispariÈ›ie nu este o pierdere, ci alcåtuiesc expresii ale ritmului ascendent al omenirii. Istoria nu este luptå între naÈ›iuni puternice È™i între naÈ›iuni slabe, ci între naÈ›iuni tari È™i mai puÈ›in tari. InegalitåÈ›ile în sînul puterii determinå variaÈ›iile istorice. A nu fi la acelaÈ™i nivel, în cadrul aceleiaÈ™i valori, då naÈ™tere la fricÈ›iuni È™i neînÈ›elegeri. Lupta pentru hegemonie numai aÈ™a are un sens. O naÈ›iune nu devine mare afirmîndu È™i superioritatea faÈ›å de altele mici È™i neimportante. Sursa de mårire a uneia nu este inferioritatea alteia, ci este diferenÈ›a minimå de forÈ›å, care face din plusul uneia È™i nimbul såu. Istoria este o luptå de forÈ›e, în cel mai general sens: forÈ›e materiale, spirituale, biologice. N are semnificaÈ›ie decît conceptul total al forÈ›ei, adicå expansiunea nelimitatå pe toate planurile. Råzboiul ar fi o prostie — adicå mai puÈ›in decît este, el fiind o crimå esenÈ›ialå — dacå n ar implica ideea totalå a forÈ›ei. Din acest motiv este el un fenomen constitutiv al istoriei. Mai mult: råzboaiele determinå råspîntiile istoriei, precum revoluÈ›iile, culmile.
Cred cå nu este om care så nu lupte cu toate sentimentele împotriva råzboiului: dar, tot aÈ™a, nu cred så fie vreunul care så nu i recunoascå fatalitatea. Teoretic, nu este aÈ™a de uÈ™or så fii împotriva lui. Ai fi foarte bucuros, dacå atitudinea abstractå ar avea vreo eficacitate practicå. Dacå aÈ™ È™ti cå de aÈ™ striga toatå viaÈ›a zi È™i noapte împotriva lui el ar fi mai puÈ›in, aÈ™ deveni cel mai înfocat pacifist. Dar în faÈ›a tristelor fatalitåÈ›i umane, mi e ruÈ™ine så fiu pacifist. Så presupunem cå ar sta în puterile omului så termine odatå cu råzboiul. Ar putea el så renunÈ›e la orgoliul care însoÈ›eÈ™te fiece råzboi? ÃŽÈ™i poate închipui cineva satisfacÈ›ii mai mari ca acelea care însoÈ›esc o declaraÈ›ie de råzboi sau o pace victorioaså? Succesul într un råzboi ne face så uitåm totul. Dar nu numai atît. Orice råzboi intrå în memoria normalå a omului. Ne am gîndit vreunul vreodatå la cazul individual al unui soldat oarecare, mort în råzboaiele napoleoniene? Ne am gîndit vreodatå serios cå în cruciade au murit oameni? Råzboiul este o crimå istoricå pe care omenirea o acceptå totdeauna dupå ce a comis o. NaÈ›iunile își fac din el un fel de oglindå måritoare: de aceea este el leagånul megalomaniei naÈ›ionale È™i tot de aceea rezolvå el în primul rînd conflictele naÈ›ionale, pe cînd revoluÈ›iile, pe cele sociale: toate råzboaiele sînt naÈ›ionale È™i indirect sociale; toate revoluÈ›iile sînt sociale È™i indirect naÈ›ionale.

Atît råzboiul, cît È™i revoluÈ›ia sînt fåcute de naÈ›iune: dar nu amîndouå plaseazå naÈ›iunea ca finalitate centralå. Afirmînd, în primul rînd, socialul, revoluÈ›ia este mai universalå decît råzboiul, deÈ™i acesta se desfåÈ™oarå È™i în afarå de cadrul spaÈ›ial naÈ›ional, pe cînd revoluÈ›ia se menÈ›ine în interiorul naÈ›iunii. RevoluÈ›iile au valabilitate cu atît mai mare, cu cît se fac în numele unor idei, care depåÈ™esc naÈ›iunea, pe cînd råzboaiele își extrag vitalitatea din imediatul naÈ›ional.
Pentru ca o revoluÈ›ie så fie încoronarea unei naÈ›iuni, ea trebuie anticipatå È™i pregåtitå ideologic secole întregi, pe cînd råzboaiele n au nevoie decît de întorsåturi È™i crize de trecere. De aceea, o naÈ›iune nu poate face decît o singurå mare revoluÈ›ie, pe cînd råzboaiele abundå È™i se întrec. De unde izvoråsc dimensiunile revoluÈ›iei faÈ›å de råzboaie? RevoluÈ›ia francezå, faÈ›å de råzboaiele FranÈ›ei, este ca soarele faÈ›å de aÈ™tri. AcelaÈ™i lucru È™i cu RevoluÈ›ia ruså, al doilea focar al Europei. ÃŽn conÈ™tiinÈ›a actualå europeanå, o singurå zi din RevoluÈ›ia francezå atîrnå mai greu, prin urmele ce le a låsat, decît råzboiul de o sutå de ani. O revoluÈ›ie întroneazå o nouå lume de idei È™i o nouå structurå socialå, pe cînd un råzboi intensificå sau slåbeÈ™te sentimentul puterii naÈ›ionale, prin cîștig sau pierdere de spaÈ›iu. RevoluÈ›ia creeazå o nouå respiraÈ›ie; råzboiul, un nou ritm.
Nu existå profeÈ›i ai råzboaielor È™i nimeni nu varså sîngele pentru vårsarea de sînge care e råzboiul; revoluÈ›ia este anticipatå într un profetism frenetic. Existå o misticå revoluÈ›ionarå; n are rost una a råzboiului. Oamenii se preparå de råzboi, deÈ™i nu l vor; toatå lumea dezmoÈ™teniÈ›ilor se preparå È™i vrea revoluÈ›ia. Råzboiul este o soluÈ›ie temporarå; altcum nu se explicå frecvenÈ›a lui. Dupå fiecare, oamenii s au hotårît så nu mai facå altul. Ei nu È™i pun problema så l accepte înainte, ci numai dupå. Nici unul n a dat vreunei naÈ›iuni o satisfacÈ›ie deplinå. De aceea, unul ajunge, pentru ca apoi så se È›inå lanÈ›.
Cu toate acestea, este incontestabil cå råzboiul ia forme mai drastice È™i mai ciudate în manifestårile lui. Mor mai mulÈ›i oameni, pråpådul e mai mare. ªi totuÈ™i consecinÈ›ele lui sînt mai reduse È™i mult mai imediate decît ale revoluÈ›iei.
Prin råzboi, o naÈ›iune își verificå forÈ›a; dar el nu i creÈ™te sensibil conÈ™tiinÈ›a. Prin revoluÈ›ie, un neam își realizeazå un sumum de autoconÈ™tiinÈ›å. Dar acest lucru nu este central fenomenului revoluÈ›ionar, nu i este calitatea lui diferenÈ›ialå. Aspectul social o caracterizeazå specific. Prin revoluÈ›ie, masele iau conÈ™tiinÈ›å de ele însele È™i realizeazå un acces la putere corespondent nivelului acelei conÈ™tiinÈ›e. Fårå fenomenul maselor, nu se poate înÈ›elege nimic din structura revoluÈ›iei.
O revoluÈ›ie adevåratå trebuie så epuizeze sensul social al unei naÈ›iuni. De aceea, nu este revoluÈ›ie aceea care nu modificå esenÈ›ial structura socialå.
Un råzboi poate så modifice raporturile de proprietate pe mai multå vreme decît durata lui, care instaureazå arbitrarul. Nu È›ine înså deloc de structura råzboiului o modificare prin sistem. NedreptåÈ›ile È™i inegalitåÈ›ile pot fi mai mari decît înainte. JustiÈ›ia socialå n a fost niciodatå obsesia militarismului. Socialismul are drept så l urascå, fårå, din påcate, så poatå anula realitåÈ›ile, care îl salveazå, dacå nu l justificå.
O revoluÈ›ie care nu modificå raporturile de proprietate este o mascaradå. Fårå un triumf asupra inegalitåÈ›ilor, revoluÈ›ia este un nonsens. Este puÈ›in lucru a face o revoluÈ›ie reclamîndu te numai de la un principiu naÈ›ional. RevoluÈ›iile se fac în primul rînd pentru mase de cåtre ele însele, È™i numai dupå aceea pentru naÈ›iune. Ridicîndu li se nivelul social, naÈ›iunea este „såltatå“ indirect.
RevoluÈ›iile se fac de jos în sus. Convoiul maselor este un aspect dintre cele mai dramatice, din cîte le oferå istoria. Capetele palide de foame, transfigurate de mizerie, cu aspect de sfinÈ›enie criminalå, sînt bazele pe care, de cînd e lumea, s a construit o ordine nouå. Råsturnårile s au fåcut în numele mizeriei È™i împotriva ei. O viziune a constanÈ›elor vieÈ›ii susÈ›ine cå mizeria este strîns legatå de condiÈ›ia omeneascå È™i cå eternitatea ei infirmå orice efort revoluÈ›ionar. Dar revoluÈ›iile n au alt sens decît så sape edificiul de veacuri al mizeriei, så ruineze templul pe care i l a ridicat imbecilitatea umanå. Orice revoluÈ›ie își are sursa în stomac; dar ea È›inteÈ™te înspre ultimele finalitåÈ›i ale spiritului. Omul care tråieÈ™te în mizerie È™i n are spirit revoluÈ›ionar este ultimul imbecil al påmîntului. El e incapabil de disperare, acest reazem permanent al revoluÈ›iilor.
Omenirea împårÈ›itå între exploatatori È™i exploataÈ›i oferå dualismul cel mai dezesperant, dezbinarea cea mai dureroaså. ªi ceea ce este sfîșietor în aceastå situaÈ›ie este cå s au gåsit oameni care så atribuie exploatatorilor calitåÈ›i, merite, virtuÈ›i, så le explice ascensiunea prin valori, iar celorlalÈ›i cåderea prin deficienÈ›e.
Marii posesori ai acestui Påmînt,care se plictisesc pe cînd alÈ›ii își È™terg sudoarea, constituie o categorie de oameni pe care toÈ›i mizerabilii globului îi fericesc cu indiferenÈ›a lor. Såracii sînt singura forÈ›å a universului. Ei trebuie så fie proÈ™ti sau nebuni, de permit fericirea alåturi de ei.
Oamenii talentaÈ›i È™i dotaÈ›i se mistuiesc în mizerie È™i boalå, capetele productive ale omenirii își consumå energia în utopii, pentru ca bogaÈ›ii så poatå visa. Iar bogaÈ›ii cine sînt? NefericiÈ›i din fericire, sterili È™i plictisiÈ›i, emasculaÈ›i È™i dezguståtori. Lumea este atît de nedrept organizatå, încît nu poÈ›i decît înnebuni dacå te gîndeÈ™ti la sistemul de repartiÈ›ie, la inegalitåÈ›ile prin sistem ale universului. Dacå justiÈ›ia socialå ar fi singura mea obsesie, aÈ™ fi pierdut. Nu înÈ›eleg cum de existå socialiÈ™ti care sînt numai profeÈ›i È™i nu nebuni.
Pasiunea de absolut, în viaÈ›a asta meschinå, este drumul pråbuÈ™irii. Orice revoltå deschide un abis în care este mai bine så ne aruncåm, decît så ne îndulcim sufletul cu blîndele dobitoace ale lui Dumnezeu. ToÈ›i înÈ›elepÈ›ii Påmîntului ar trebui så stea în genunchi în faÈ›a unei singure explozii de revoltå disperatå. Ivan Karamazov, nici eu nu accept lumea!
Nu se poate concepe o modificare esenÈ›ialå a structurii sociale, fårå ideea de justiÈ›ie. ÃŽn orice revoluÈ›ie, ideea socialistå este obligatorie. Cåci orice revoluÈ›ie este obligatå faÈ›å de toÈ›i oamenii capabili så tråiascå È™i dornici de viaÈ›å. Sistemul exploatårii în care s a complåcut omenirea, de la Adam încoace, a scos din sfera vieÈ›ii imensa majoritate a oamenilor. Pe aceÈ™tia, religiile i au învåÈ›at doar cum så moarå. De mii de ani, dezmoÈ™teniÈ›ii È™i au construit temple ca så se dezveÈ›e de viaÈ›å. Cursul omenirii, din începuturi È™i pînå acum, a descris un semn de întrebare, un pînå cînd?, identic istoriei universale. ªi oare vom muri cu toÈ›ii pentru a perfecÈ›iona geometria acelei interogaÈ›ii? Dacå instinctul de proprietate ar putea fi smuls din sufletul omului, ar trebui så fim mai repede fericiÈ›i, decît så avem regrete. Toate problemele ar fi atunci pe calea soluÈ›ionårii. Decît, optimismul nu este niciodatå concluzia istoriei.
Ce au fåcut muritorii, de cînd îi cunoaÈ™tem, decît så inventeze raÈ›iuni practice È™i abilitåÈ›i teoretice, pentru a justifica È™i a consolida proprietatea? Ei au tras cerc în jurul ei, proprietatea fiind însåÈ™i un cerc. S au închis concentric, pentru ca nici Dumnezeu så nu poatå viola acest scîrbos mister al posesiunii. Dacå instinctul proprietåÈ›ii n ar avea bazå atît de adîncå, s ar fi putut atribui atîta perfecÈ›iunii ordinii juridice, iar spiritul normativ s ar fi putut bucura de atîta vazå, fårå distanÈ›ele de oameni È™i valori nåscute din proprietate?
Din punctul de vedere al justiÈ›iei sociale, formele pe care le a îmbråcat instinctul avutului consacrå omul în rîndul bestiilor perfide. Acei care aderå cu plåcere la ideea de proprietate trebuie så admitå, cu nu mai puÈ›inå plåcere, împårÈ›irea oamenilor în cele douå categorii blestemate: a acelora care au È™i acelora care n au.
Nu È™tiu precis ce s ar putea face împotriva proprietåÈ›ii. Un socialism de stat este o formulå mediocrå, iar comunismul este prea mecanicist È™i mult prea iluzoriu. Colectivismul naÈ›ional, care ar da o valoare soluÈ›iilor abstracte prin corectivul concretului naÈ›ional, își gåseÈ™te mai repede o cale printre ireductibile È™i antinomii.
Proprietatea pare a fi o fatalitate în faÈ›a cåreia må plec cu scîrbå. Spiritul uman, ajutat de bestialitate, triumfå în revoluÈ›ii numai pentru a atenua conflictele cauzate È™i exasperate de prezenÈ›a în lume a proprietåÈ›ii. Aici rezidå sensul mai adînc al oricårei revoluÈ›ii, care o diferenÈ›iazå atît de categoric de råzboi. Nu existå råzboi social, precum nu existå revoluÈ›ie… naÈ›ionalå. FaÈ›å de conceptul propriu zis al revoluÈ›iei, care este totdeauna socialå, ideea de revoluÈ›ie naÈ›ionalå nu poate så însemne o idee nouå, ci numai o deplasare a centrului de greutate. O revoluÈ›ie care nu se face în numele unei idei universale, ci se limiteazå la vreun spaÈ›iu geografic È™i istoric se numeÈ™te naÈ›ionalå, pentru a nu zice localå. Este drept cå revoluÈ›iile se fac prin naÈ›iune È™i cå în ele triumfå ideea istoricå a unei naÈ›iuni. Decît, pentru ca revoluÈ›ia så aibå contururi mari, ideea istoricå de la baza ei trebuie så se întindå pe dimensiuni mari. NaÈ›iunile mici nu pot face revoluÈ›ii universale, deoarece servesc o idee istoricå reduså. Chiar o naÈ›iune cum e cea germanå n a putut så È™i determine soarta sa ca sens de devenire universalå. Orice revoluÈ›ie este naÈ›ionalå întru atît întru cît reprezintå o expresie a dorinÈ›ei de putere a unei naÈ›iuni. Acest gînd este numai adiacent unei revoluÈ›ii. Miezul ei este altul. Neapårat. FranÈ›a, în RevoluÈ›ia ei, a atins o culme de autoconÈ™tiinÈ›å naÈ›ionalå È™i o satisfacÈ›ie a puterii naÈ›ionale. Dar sensul ultim al RevoluÈ›iei a fost lichidarea lumii feudale, a întregii ereditåÈ›i ce a definit Europa secole întregi. O revoluÈ›ie trebuie så suprime un sistem general valabil, existînd, în forme diferite, în toate È›årile, È™i så întroneze altul, susceptibil de a fi primit pe întreg globul, indiferent de nivelul istoric al celorlalte naÈ›iuni.
ÃŽntr o revoluÈ›ie pur naÈ›ionalå — adicå într o contradictio in adiecto —, un popor se confruntå cu propria lui soartå È™i se defineÈ™te numai în raport cu sine È™i pentru sine. Este ca È™i cum acest gen de revoluÈ›ie ar suplini un råzboi victorios, în nici un caz revoluÈ›ia. Orice revoluÈ›ie naÈ›ionalå este numai o treaptå. Atît Germania, cît È™i Italia pot mai mult. Vreau så spun cå ele nu cautå numai puterea, ci È™i un lux inutil, nåscut din spirit. Cazul Italiei este foarte semnificativ, atît pentru realitåÈ›ile din care pleacå o revoluÈ›ie naÈ›ionalå, cît È™i pentru teoria culturilor.
Italia nu este o È›arå al cårei destin så aibå o rotunjime låuntricå. O perspectivå transistoricå ne o reveleazå într un ritm de evoluÈ›ie unilateral, prin planuri succesive. Ea a intrat în istorie spiritual; RenaÈ™terea a fost culmea ei istoricå. De ce, politiceÈ™te, a prezentat totuÈ™i caracterele unei È›åri de a doua mînå? De ce Italia s a realizat atît de tîrziu pe plan politic? Dacå ea era predestinatå a fi mare putere, trebuia så braveze iniÈ›ial istoria pe toate planurile. ConcomitenÈ›a ofensivei caracterizeazå o mare putere. Fascismul a realizat pentru Italia ceea ce n au fåcut secole de evoluÈ›ie politicå. Prin el, Italia a realizat accesul la putere, dar n a putut suplini totuÈ™i golurile È™i insuficienÈ›ele ei politice. Nu existå o idee de culturå italianå, deÈ™i existå o culturå italianå incomparabilå. Toatå lumea påstreazå Italia în sînge ca o ereditate, nu ca o fatalitate. RevoluÈ›iile de dreapta sînt istorice, nu sociale. Obsesia naÈ›ionalismului a fost totdeauna istoria. Asta înseamnå cå revoluÈ›iilor naÈ›ionale trebuie så le urmeze o serie de reforme, dacå nu de revoluÈ›ii. Un popor mare face numai o revoluÈ›ie mare; un popor mic poate så facå mai multe, care nici una så nu atingå o semnificaÈ›ie transistoricå. FranÈ›a s a epuizat în RevoluÈ›ie. Comuna nu putea så fie decît ratatå. Toate încercårile FranÈ›ei de a se mai realiza revoluÈ›ionar au eÈ™uat. RevoluÈ›ia cea mare i a fost prea organicå pentru ca så mai poatå da naÈ™tere la altele. Nici nu avea nevoie. O revoluÈ›ie reuÈ™itå este un izvor care reîmprospåteazå permanent. LanÈ›ul de mici revoluÈ›ii este o hårÈ›uialå ce sfîrÈ™eÈ™te într o înfundåturå.
RevoluÈ›iile naÈ›ionale, råmînînd datoare faÈ›å de social, reparå, în decurs de decenii, ceea ce un efort revoluÈ›ionar såvîrÈ™eÈ™te în cîteva zile sau luni. Atît fascismul, cît È™i hitlerismul n au modificat fundamental structura socialå a È›årilor lor. Ele au dat înså un dinamism naÈ›iunilor, care suplineÈ™te insuficienÈ›ele de viziune socialå. RevoluÈ›iile naÈ›ionale sînt istorie, iar nu politicå. De aceea neamul, poporul este cultul lor de fiecare zi. Dacå fascismul este totuÈ™i minor, faÈ›å de hitlerism, faptul se datoreÈ™te nu numai dimensiunii poporului german, ci È™i faptului cå, reclamîndu se de la popor, ca surså originarå, el este mai mesianic decît fascismul, care atribuie statului existenÈ›å È™i valoare centralå. Mesianismul înfloreÈ™te pe cultul mistic al poporului, iar nu pe considerarea abstractå a statului. Apoi, Italia suferå de un mare gol istoric, pe care Germania nu l a cunoscut niciodatå într o astfel de måsurå.
De o parte, RevoluÈ›ia francezå È™i ruså; de cealaltå, italianå È™i germanå. DiferenÈ›a nu este numai de nuanÈ›å, ci opoziÈ›ia lor demarcå o diferenÈ›iere calitativå. Sînt douå lumi revoluÈ›ionare, dintre care întîile poartå marca autenticå a spiritului revoluÈ›ionar. FaÈ›å de ideile È™i de sîngele pe care le au pretins ele, fascismul È™i hitlerismul sînt simple lovituri de stat. Germania este o È›arå nerevoluÈ›ionarå. Tot Weltanschauung/l german îndepårteazå pe om de la pasiunea în lumea aparenÈ›elor, în care se desfatå spiritul revoluÈ›ionar. Metafizica este la antipodul revoluÈ›iei. Italia a avut într o oarecare måsurå o tradiÈ›ie anarhistå. Dar anarhismul, pentru un revoluÈ›ionar pozitiv È™i cu spirit politic, este tot aÈ™a de reprobabil ca È™i reacÈ›iunea. Cåci anarhismul refuzå organizaÈ›ia, aceastå divinitate a omului politic. Bazîndu se numai pe efortul individual È™i pe o viziune anistoricå, oscilînd de la optimismul cel mai ridicol la pesimismul cel mai sumbru, anarhia este o floare a spiritului, fårå rådåcini în lume. S ar putea ca, la urma urmelor, convingerea anarhistå a unei fericiri terestre în afarå de orice lege È™i formå så trådeze o viziune optimistå. Viziunea finalå a istoriei, aÈ™a cum au conceput o anarhiÈ™tii, este încîntåtoare È™i trandafirie. Dar întreb orice om care a våzut în fundul mizeriei umane: oare este posibilå, atîta înÈ™elare, atîta iluzie È™i atîta naivitate? AnarhiÈ™tii ar trebui folosiÈ›i în stat ca så påzeascå aÈ™trii. ÃŽn acest fel, ar putea deveni È™i ei proprietari…
De cîte ori må gîndesc la anarhiÈ™ti, îmi vin în minte cuvintele lui Joseph de Maistre: „Piatra unghiularå a edificiului social este cålåul.“ Societatea, cu toate instituÈ›iile ei, reprezintå un organism atît de rigid È™i atîta renunÈ›are din partea individului, încît nu este de mirare de ce muritorii au conceput libertatea ca un atac împotriva oricårei instituÈ›ii. Dar ele rezistå, cåci doar sînt nervura societåÈ›ii. Tot Joseph de Maistre, în cartea lui de apologie a papei, pe care, citind o, ai dori så fii papå måcar o secundå pentru siguranÈ›a teoreticå în lume, spune cå sînt trei încercåri la care, dacå rezistå o instituÈ›ie, dovedeÈ™te o vitalitate durabilå: silogismul, eÈ™afodul È™i epigrama. Cum instituÈ›iile par a nu fi pierdut mare lucru de pe urma acestor atacuri, de ce nu le am recunoaÈ™te prezenÈ›a lor pe întreaga dimensiune a istoriei? AnarhiÈ™tii au împotriva lor pînå È™i devenirea, singura care i ar putea legitima metafizic… Ei cred cå, dupå ce au respins lumea, mai pot face ceva. Pe refuzul total al formelor de viaÈ›å, ei vor så construiascå viaÈ›a. Cum de n au observat anarhiÈ™tii cå au împotriva lor pe toÈ›i oamenii mediocri, adevåraÈ›ii regi ai Påmîntului? ProÈ™tii au organizat bine viaÈ›a È™i au fåcut din ea o cetate interziså spiritului. Un Stirner sau un Bakunin au împotriva lor toatå aceastå viaÈ›å mediocrå È™i eternå, de care ne dezleagå cunoaÈ™terea È™i ne îndepårteazå tristeÈ›ea.
O revoltå persistentå, dar meditativå, nu m ar putea face, cu timpul, decît så uråsc pe bogaÈ›i È™i så dispreÈ›uiesc pe såraci. Din moment ce oamenii au primit cu o acceptare dureroaså aceastå împårÈ›ire, de ce så nu i iertåm pe cei care au È™i de ce så nu i scuzåm pe cei care n au? ÃŽntr o lume de oameni såraci, bogaÈ›ii sînt niÈ™te criminali, iar såracii niÈ™te imbecili. ToÈ›i sînt de vinå È™i nu fac decît, cu mijloace È™i pe cåi diferite, så måreascå dezolarea acestei lumi. CreÈ™tinismul a promis såracilor raiul, iar pe bogaÈ›i i a ameninÈ›at cu iadul. ÃŽmi este înså indiferent care È™i unde. Bagå i Doamne! laolaltå, poate se vor împåca în împåråÈ›ia ta, unde nu vor mai avea — pare se — nimic de împårÈ›it! Iar pe mine, laså må pe veci aici jos, doar voi gåsi vreun argument så apår statul de anarhie!

— Ce råmîne din România în faÈ›a fenomenului revoluÈ›ionar? Precum n am purtat råzboaie, ci am rezistat la invazii, tot aÈ™a n am fåcut revoluÈ›ii, ci numai insurecÈ›ii. Un popor de råzmeriÈ›e, apåsat de mizerie låuntricå È™i exterioarå, fårå respiraÈ›ie revoluÈ›ionarå mai amplå. Este mai mult decît semnificativ cå Avram Iancu, cea mai simpaticå figurå revoluÈ›ionarå a României, s a sfîrÈ™it în melancolie, deznodåmînt strålucitor de poet, dar compromiÈ›åtor pentru un revoluÈ›ionar. De altcum, toate miÈ™cårile cu caracter revoluÈ›ionar — fie a lui Horea, fie a lui Tudor Vladimirescu — au ratat, cåci n au avut consecinÈ›e È™i n au putut crea o tradiÈ›ie revoluÈ›ionarå. Cine era så facå revoluÈ›ie? O È›årånime împotmolitå în cea mai sinistrå întunecime? ªi împotriva cui? ÃŽmpotriva celei mai stupide aristocraÈ›ii, care n ar fi meritat a fi distruså nici måcar printr un strop de sînge al È›åranului român. AristocraÈ›iile sînt în general de origine stråinå. Decît, neamul românesc a avut nefericirea så fie condus de cel mai superfluu È™i mai puÈ›in mesianic dintre popoare, vreau så zic de greci. Neavînd ce face la ei acaså, s au fåcut negustori È™i aristocraÈ›i în România, spre nefericirea acestui popor.
Otto Weininger, în nemaipomenita lui urå împotriva rasei sale, gåsea cå evreii sînt un popor fårå È›inutå moralå, deoarece n au avut aristocraÈ›ie. ObiecÈ›ia lui Weininger este nulå cînd te gîndeÈ™ti cå ei au cucerit lumea È™i fårå aceastå claså. Cît despre È›inuta moralå, este de remarcat cå aristocraÈ›ia n a låsat în conÈ™tiinÈ›a popoarelor decît un stil exterior È™i nu o atitudine eticå bine cristalizatå. ÃŽn tot cazul, aristocraÈ›ia noastrå este un capitol ruÈ™inos care s a încheiat mai repede decît credeam. Mai bine creÈ™team È™i noi înlume ca evreii, fårå så avem orgoliul stupid al unei aristocraÈ›ii nule. Nici måcar vechii noÈ™tri boieri nu meritau sacrificiul reacÈ›iunii È›åranilor. Cît despre burghezie, ea a apårut aÈ™a de tîrziu, încît își tråieÈ™te È™i aståzi epoca ei eroicå. Burghezia a fost singurul nostru element revoluÈ›ionar. De aceea, liberalismul È™i a asumat atîtea titluri de glorie, încît nu l poÈ›i refuza fårå så te dezintegrezi din România modernå.
O revoluÈ›ie presupune o neliniÈ™te ideologicå de cel puÈ›in un secol. O avem? Sigur nu. Ceea ce este în România de multå vreme este o neliniÈ™te naÈ›ionalå, care, chiar atunci cînd a avut cauze minore, n a fost lipsitå de un anumit dramatism. România nu este coaptå pentru o revoluÈ›ie de stil mare; ea pare înså coaptå pentru o mare zguduire naÈ›ionalå È™i întruneÈ™te în sine toate elementele care definesc conceptul modern de RevoluÈ›ie naÈ›ionalå. România vrea så ia act de sine însåÈ™i printr o miÈ™care colectivå, så se defineascå în autoconÈ™tiinÈ›å. ÃŽn orice alt fel, ne pierdem individualitatea. Nefiind capabili så luptåm pentru o idee universalå È™i mai cu seamå så creåm una, o revoluÈ›ie universalistå ne ar arunca la remorca marilor naÈ›iuni. Ideile bolÈ™evice în mod automat ne ar face colonie ruseascå, ideologicå, la început, È™i în urmå politicå. Formula universalå este soluÈ›ia de viaÈ›å È™i modul de respiraÈ›ie al marilor culturi. Venitå din afarå, insuflatå, ea constituie nimicirea culturilor mici. Acestea par a fi incapabile de o idee universalå. De aceea, revoluÈ›iile naÈ›ionale sînt singurul refugiu al culturilor mici, în voinÈ›a lor de a se menÈ›ine diferenÈ›iate în lume.
O revoluÈ›ie naÈ›ionalå la noi are toate avantajele È™i defectele acestui tip de revoluÈ›ie. Så ne gîndim numai la programul social aproape inexistent al tuturor naÈ›ionaliÈ™tilor noÈ™tri, la absenÈ›a de viziune economicå È™i mai cu seamå la credinÈ›a cå xenofobia este cheia tuturor problemelor. Cine vrea så fie în clar cu sensul revoluÈ›iei noastre de dreapta, så se gîndeascå la toate manifestele în care se vorbeÈ™te de lupta împotriva îmbogåÈ›iÈ›ilor; niciodatå împotriva bogaÈ›ilor. Aceastå diferenÈ›å cu aparenÈ›å de nuanÈ›å, dar care se bazeazå în fond pe o distanÈ›å incomensurabilå, explicå de ce o revoluÈ›ie naÈ›ionalå nu modificå radical structura socialå a unei È›åri. Este condamnabil adicå numai omul care se îmbogåÈ›eÈ™te sub ochii noÈ™tri; acel pe care l am gåsit bogat, despre care nu È™tim cînd n a avut nimic, a agonisit averea legal. Iatå o concepÈ›ie dezastruoaså, de naturå a È›i provoca o nesfîrÈ™itå mîhnire teoreticå. Mai are rost så faci o revoluÈ›ie pentru aÈ™a puÈ›in È™i se poate construi o nouå ordine pe o viziune aÈ™a de aproximativå È™i de îndoielnicå? De ce vor crede unii din naÈ›ionaliÈ™tii noÈ™tri È™i, din påcate, È™i ai globului, cå înflorirea naÈ›iunii este compatibilå cu inegalitåÈ›i sfîșietoare? NaÈ›ionalismul a devenit un cuptor în care se dospeÈ™te mizeria. ªi nu era necesar.
Toatå vina acestor ståri nu o poartå decît viziunea îngustå care face din revoluÈ›ia naÈ›ionalå o miÈ™care de elan pur, semnificativå din punct de vedere psihologic, dar irelevantå practic. Så crape indivizii, så triumfe naÈ›iunea? ÃŽn timp de råzboi, orice nu! este trådare. Dar în timp de pace, dacå alternativa este insurmontabilå, mai bine så crape È™i naÈ›iunea È™i indivizii.
NaÈ›ionaliÈ™tii vor trebui så È™i învingå atîtea È™i atîtea prejudecåÈ›i È™i så înÈ›eleagå cå nu È™i pot face o apariÈ›ie onorabilå în faÈ›a istoriei, înainte de a fi gåsit o ieÈ™ire din situaÈ›ia teoreticå paradoxalå, în care se complac. Ideea colectivistå este compatibilå cu ideea naÈ›ionalå. Contrariul îl susÈ›in curentele de stînga, internaÈ›ionaliste din o mie È™i una de interese, precum È™i inconÈ™tienÈ›a atîtor È™i atîtor naÈ›ionaliÈ™ti. AceÈ™tia din urmå, refuzînd ideea colectivistå, så nu uite cå lumea ideilor socialiste are atîtea motive ca s o justifice È™i s o consolideze, cå naÈ›ionalismul, întorcîndu i spatele, sombreazå fårå scåpare într un vid total.ªi aÈ™a, el este lipsit de armåtura teoreticå, încît singura ideologie a revoluÈ›iei naÈ›ionale este inima.
O miÈ™care naÈ›ionalå, care n a extras din lumea socialistå tot ce este în ea fecund È™i viu, n a depåÈ™it patriotismul, care va fi o viziune moralå, dar nu e una istoricå È™i în nici un caz politicå.
România nu È™i va rata momentul såu revoluÈ›ionar. Dar revoluÈ›ia pe care va face o, de nu va întrece limitele imanente ale mediocritåÈ›ii noastre autohtone, dacå nu va da È›årii proporÈ›ii peste condiÈ›iile ei fireÈ™ti, nivelul nostru istoric nu va cunoaÈ™te un salt, È™i ca atare revoluÈ›ia noastrå n a fåcut decît så måreascå superfluul nostru în lume.
Un popor existå întru cît constituie o primejdie. Dupå gradul de ameninÈ›are se apreciazå capacitatea lui politicå. Numai întru cît respiraÈ›ia lui este o intervenÈ›ie continuå în ritmul universal, tråieÈ™te el cu adevårat. Popoarele prin revoluÈ›ii devin primejdii È™i mai mari, ajungînd focare de infecÈ›ie È™i contagiune ideologicå.
Fericite acele popoare care au reuÈ™it så fie primejdie pentru lume. Avea vom fericirea så devenim primejdie pentru noi înÈ™ine?