5 februarie 2004- ziua unei persoane care mi-a schimbat viata pentru cateva zile. Alin. E singura persoana care m-a facut sa ma simt eu, sa simt ca traiesc, sa pot sa zambesc chiar fara motiv. Orgoliul meu insa l-a indepartat. Acum imi pare rau si incerc sa il aduc inapoi. Chiar daca asta inseamna sa incalc legile firii.
Eram acum un an dupa premierea din clasa a 11-a , cand am hotarat impreuna cu prietenii(Vlad Timariu, Alex Boariu, Sorina, Alin, Cerbull, Sorana) sa mergem acasa la Vlad sa sarbatorim sfarsitul anului. Plecam de la scoala toti cu diplomele in mana(am luat premiul 2) si ne oprim sub pasaj in Piata Unirii sa imi fac gaura in ureche, impreuna cu Sorina. Nu voi uita niciodata figura mirata si plina de indoiala a baietilor ca voi avea curajul necesar si puterea sa infrunt durerea .(!)
Am mers intr-adevar la Vlad acasa. In bucatarie Alex cu Sorina- tentative de impacare(nu s-a intamplat insa asta). Tin minte ca trebuia sa merg sa imi cumpar o valiza ca sa pot pleca la mare in tabara cu ea. L-am rugat atunci pe el sa mearga cu mine. Urma ca peste jumatate de ora sa ne vedem totipe terasa Joker. Am mers asadar cu Alin prin diferite magazine :Hala, Moldova si atat parca, dupa care am ajuns in Joker sa ii asteptam. El s-a asezat in stanga mea si a comandat o cola si eu un frappe (ciudat ca imi aduc aminte amanuntele). Am vorbit, mult chair as putea spune, dupa care am plecat, vazand ca prietenii nu mai vin. Unde am mers: spre nicaieri. Imi vin in minte franturi de amintiri cum ma simteam ca niciodata, zambeam evlavios si radea si el. Mergeam, radeam, ne priveam si ne minunam. Doi copii se cunosteau pentru prima data. Era vremea teilor infloriti. Miros imbatator de flori,. Am urcat de la Joker in deal, spre Pro Tv , am urcat, apoi nu stiu cum am facut am ajuns din nou in centru. Ne-am invartit in cerc. Ne-am asezat pe o banca in fata teatrului National, unde se auzea suav glasul fantanilor arteziene. I-am fixat privirea si chipul stand sprijinit de scoarta cenusie a copacului. Se uita la mine si privirile ma intrebau:”e vis? E reaitate?” acelasi lucru ma intrebam si eu. Totul parea atat de ireal. Mi-aduc aminte cum imi spunea ca sunt fantastica, ciudata si ca fac lucruri pe care el nu ar avea tupeu sa le faca. Imi pare rau ca nu reusesc sa descriu acum cu cata putere pulsa viata in mine. Ca si acum, cand retraiesc parca. Atunci radeam. Acum insa plang. De dorul lui.
Deodata ne-am adus aminte ca diploma lui a ramas la terasa respectiva. M-am intors si i-am adus-o . Nu inteleg nici acum de ce a ramas surprins.
In drumul nostru am rupt o floare. El mi-a luat-o din mana si a aruncat-o. Mi-a dat alta, mai frumoasa pe care o cumparase de la Ikebana. Petalele trandafirului imi insotesc acum noapte de noapte visele.
Era tarziu insa si trebuia sa ajung acasa, ca si el de altfel. Am mers in Tg Cucului si am asteptat tramvaiul. A venit. Nu m-am urcat. Nu ma puteam practic dezlipi de acele clipe, de acele sentimente. A venit si al doilea tramvai. Am stat. Tramvaiul a inchis usile si a plecat. La al trelea tramvai insa m-a luat in brate si m-a urcat. Ce priviri Doamne, ce sentimente se zbateau in mine!
Si ca sa imi aduca aminte de ea am diploma lui. Zace in sertarul biroului meu. Pe langa ea gasesc si panglica roz cu care intr-o zi, in cautarea cadoului lui Vlad pentru majorat, ne-am legat unul de altul practic. Cand scriu si imi aduc aminte ma intreb iar: sigur nu a fost vis?
Aveam si o melodie: dragostea din tei – o-zone. Funny nu?
Si iar imi aduc aminte de o noapte la karaoke in Cheyene, un club din spirala, unde a cantat pt mine. Si tot in noaptea aia mi-a zis ca ma iubeste si ca setimentele lui sunt puternice. Asa erau si ale mele. Totul a fost minunat. Asteptam sa vina marea, sa ne sarutam pentru prima data la mare. Ce iluzie! Ea ne-a despartit. …
Si nu mai are rost acum sa povestesc mai mult. Pentru ca povestea mea frumoasa se termina aici.
Un alt lucru pe care il numesc eu sortit a fost faptul ca acum o luna sau mai putin, cand am fost cu parintii mei la o cumatrie ce a avut loc pe terasa Atlantis, i-am dat un mesaj sa ii spun ca sunt foarte aproape de el. A venit.
Ies din local, atenta la tocurile mele ce alunecau ca nebunele pe gheata, ridic privirea… in urechile mele suna o-zone…. Si il vad. El, in toata frumusetea lui. Si traiam si din nou.
Se zbenguiau inauntrul meu ca niste copii destrabalati, sentimentele mele. Ce-a urmat ? tacere…
A fost odata.