Copilaria

Lumea verde pe care tata o numeste Iarba are mii de fire, niciodata doua la fel.
Prajiturile mamei sunt dulci sarbatori si sigur toti copacii au fructe…
Culorile vii ale zilei inca nu au capatat umbre.
Soarele e o pata mare, aurie la care nu pot privi decat prin ciob de sticla…
Pamantul mi-e bun prieten (ii place sa-l imbratisez desi vede ca il calc in picioare fara regrete).
Formele miscate de Vant ale Norilor nu acopera decat Cerul, iar Cerul e locul-de-unde—vine-Curcubeul.
Ploaia miroase a praf si tropaie zurlie, stergand strambe dare de Sotron.
Doamna Durere nu-mi tulbura mai deloc Zambetul si Graba inca nu stie sa-mi strice vreo treaba.
Secundele trec fara ca vreun ceas sa stie sa le numere, Maine sau Poimaine imi sunt la fel de departe-aproape.
Mintea mea poarta straie sumare, alb-negre, muuult Albul, puțin si clar Negrul. De ce-ul imi deschide porti albe spre lumi pline de alte porti albe.
Sufletul mi-e caleidoscop rotit in fiecare clipa altfel si Viata mi se autoproclama zilnic camp de joaca.
Toate Florile au nervuri in petale si mor vegheate, fiindca mortile lor sunt cele dintai nedeslusite morti ale mele.

Sclipirea din ochi inca nu stie ca s-ar putea stinge.


Adolescenta

Cascade de visuri mi se sparg cu zgomot de pe inaltimile sufletului.
Intunericul a invatat, habar n-are cand, ca dreptul lui e sa urmeze Luminii. Durerea aprig vaneaza Bucuria.
Inima si-a inceput Cantarea Cantarilor, Trupul si-a amintit glasul mut cu care isi urla tumultul.
Notele pe care-mi aud vocea nu mai vor sa incapa in game (cineva compune in locul meu strigate de lupta).
Pe Oameni ii ingramadesc spontan in contur perfect de Mare Ideal si vai de aceeia care nu ingroasa conturul…
Marile intrebari nasc pui vii la portile Mintii. Iar Vietii-date-pentru-gasirea-Marilor Raspunsuri i se pare ca are tot Timpul-care-nu-si-recunoaste-inca-trecerea.
Ochii mei ard tipandu-si visele care se incapataneaza sa convearga spre Unul singur, Maretul: “Da! Voi arunca priviri semete de pe acoperisul escaladat al lumii!”.

Ochii mei au inceput sa stie ca vad.
Dar varsta mea inca n-a invatat sa se numere.

Maturitatea-coboras

Zilele au nervi intinsi pana spre nopti. Noptile sunt popasuri aspre pe brazda ogorului unde am hotarat sa ma seman.
Secundele mi se numara banal in ceasuri. Ceasurile imi ticaie mai tare decat inima.
Oglinzi imperfecte, oamenii isi fac datoria: ma arata imperfecta. Fiindca anii au inteleptit, se zice, Perfectiunea si ea s-a mutat in Cer. Cerul (parca mai mult noros…) e tot mai sus si parca tot mai palid.
De ce?-ul s-a transformat in Cum? si mai ales in Cat?
Mai sus-ul a devenit orizontal, e acum usor confundabil cu mai jos-ul.
Caruta cu sentimente si-a cam risipit povara pe drum, si ce daca, o povara mai putin…
Acoperisul Lumii e acum acoperisul bine pazit de hoti al casei.
Scara cu care-l escaladam odata, s-a facut lut pentru statuia mea cat se poate de moarta.

In rarele clipe de popas, Timpul a aflat ca ar cam trebui sa ia lectii de rabdare.
Atunci a inceput sa se teama ca trece.

Maturitatea-urcus

Mintea imi pazeste zilele de ispita risipei. Noptile sunt binecuvantate zboruri printre ingeri.
Secundele galopeaza sau se opresc dupa cum le canta sufletul. Inima imi da ghionturi blande pe sub coaste (adora sa zboare si sa-mi lustruiasca cu aripile oglinda prin care privesc lumea).
Cerul se misca spre pamant de cate ori il privesc. Mai sus-ul imi trage dupa sine toate dorin]ele. Mai jos-ul s-a redefinit: este un mai-sus deocamdata rasturnat.
Lumina imi umple uneori spatiile dintre celule, stergandu-mi vechi limite.
Spatiul isi ingramadeste spiralele in clepsidre, oprind curgerea nisipului.
Micile de ce?-uri se alchimizeazs in creuzetul inimii si isi raspund singure, daruindu-mi gratia primei Linisti.
Marele Rost parcuge sinuoase cai de la presimtire la certitudine.

In desele clipe de popas, Timpul evadeaza de pe axa trecut-viitor, invatandu-ma Libertatea.

Batranetea…

ne sfatuieste: Paziti la cumpene. Alegeti urcusul.