Cand nu mai cautam nimic,
cand credeam ca totul e gasit,
cand pana si setea se saturase sa doara,
cand invatasem sa traiesc doar cu aer,
Si cu golurile din ceasurile de liniste sepulcrala,
Am gasit Izvorul! Pacat, nu-mi mai era sete.
Doar ca era frumos. Dar era prea subtire!
Prea tanar sa aiba forta. Forta curgerii in sus.
Eram ca omul care, desi nu mai iubeste,
Isi aminteste cu placere de o poveste veche, de iubire
.
Cred ca toata viata asteptasem intalnirea asta,
Fara sa-mi dau seama. Acum ca-l aveam in fata,
Era parca dureros, o durere pasnica, blanda,
Un fel de serenitate straina de mine, intrusa,
Care ma luase prin surprindere.
Am crezut toata viata
Ca fericirea va veni odata cu el, cu izvorul..
Si era parca tarziu,
Ca si cum ti-ai intalnit iubirea, marea iubire
Cand nu mai poti sa iubesti.
Curgea zglobiu si limpede, atat de senin,
Printre pietrele batrane, galbui,
martore impasibile ale unei rostiri eterne,
abia perceptibile, rostire egala, fara vorbe,
Fara timp.
Drumul dintre culme si cadere,
Drumul cel mai tainic din fiecare om,
Imi stia pasii si fiecare linie din talpa deja,
Se plictisise si el de mine. Nu ma mai suporta,
Cand paseam se scutura, cum se scutura pielea cailor
De muste, inainte de ploaie.
Nu, nu-mi mai era sete. Nu-mi mai era sete de mult.
Nu tu sete, nu tu foame, eram pesemne o naluca,
O aratare care traise veacuri in padure, fara oglinda.
Copacii nu mi-au spus vreodata , probabil din politete
Sau mila, ca semanam deja cu ei.
Sete? Nici nu mai stiam ce-i aia!
Dar oglindindu-mi chipul in izvor,
Imaginea a inceput sa se tulbure,
Chipul se transformase in stranii ovaluri,
Doar imaginea se tulbura cumva din adanc,
izvorul ramasese tot cristalin, jucaus,
parca eu mai aveam chef de joaca!
Uitasem jocul, imi parea oricum de mult,
Ridicol. Copacii se joaca?Ce era jocul?
Nimic mai inutil, mai frivol, ca jocul!
Si oricum , indiferent ce jucam, eu pierdeam
intotdeauna.
Aveam noroc. O, cat noroc! Numai ca pierdeam.
Nu-mi placea sa castig, mi se urca la cap.
Mama mi-a spus ca modestia e o virtute,
Apoi a tacut pentru totdeauna.
Tata, inainte sa taca si el, m-a blestemat
Sa aflu intelepciunea. Si inteleptii se joaca?
Ce dor imi era de ai mei!
De dorul lor perlele isi faceau curaj sa urce
dealul pometilor, dupa care iute alunecau spre barbie,
Aruncandu-se in gol, sinucigase
spre pietrele galbene din izvor.
M-am uitat egal la ele , cum te uiti la un sinucigas
Care a incercat de prea multe ori sa nu reuseasca o
data.
A doua oara cred ca nu exista. Sau exista?!
Cred ca sinucigasii sunt zgarciti si modesti de fapt.
Isi impart viata in felii egale.
Incercarile lor sunt doar lame de cutit.
Daca nu taie artere, mai taie o felie din viata.
Cred ca sinucigasii iubesc atat de mult viata,
Incat nu o vor intreaga. Sa n-o termine toata odata.
Maine ce-ar mai face fara ea?
Ma pierdusem atat de adanc in mine
Deodata incepu sa se caste in apa,
Sub chipul meu, acolo unde lacrimile se despartisera
de mine,
Sa boteze Izvorul.
Un cer cu mii de stele, nici nu stiu cum intrau,
cum prin ochiul mic de apa se vedea o bolta intreaga!
M-am uitat in sus, cerul era tot acolo,
fara stele, norii atarnau lenesi, albi, tot acolo.
Stele , mii, de zi, foste, viitoare.
Numai ca nu erau toate aurii, ci colorate,
Atata risipa de culoare si stralucire
nici ca mai vazusem vreodata!
Cufere intregi de comori nepazite,
Parca uitate de piratii cerului acolo.
Puteam sa ma imbrac in ele,
Puteam sa le ating sa le unesc, sa le fac bulgare,
Sa le risipesc pe pamant. Erau ale mele!
Ca o ciuta, m-am tras inapoi speriata.
In saracia chilei mele nu vazusem,
Nu stralucise niciodata decat , pe rand,
Din cand in cand cate o stea.
Ma obisnuisem cu bezna. Ma dureau ochii,
Orbitele ma dureau, capul imi vajaia,
Tamplele imi zvacneau ca niste cai nebuni, salbatici.
Zacusem cateva ore, intinsa in iarba,
langa un stejar desfrunzit de iluzii.
M-am intors in chilia imbacsita de frunze moarte,
Moarte cu crengi cu tot,
Trebuia! Trebuia sa uit pentru totdeauna drumul spre
izvor.
Ce sa fac eu cu atatea stele? Pentru stele mi-ar fi
trebuit un castel,
Pentru castel mi-ar fi trebuit nisip.
Mai aveam doar atat cat era in clepsidra,
Cum sa ajunga pentru un castel?
Am deschis cu grija clepsidra, am mai scos nisip,
Sa uit mai repede Izvorul.
Dar noaptea-l auzeam susurand linistit printre pietre.
Nu-l mai vedeam, dar nici nu-l mai puteam pierde.
Imi susura prin deja in artere.
17 iunie 2001