Frunze căzând, parcă rupte din suflet. Si ploaia curgând dușmănoasă, prea târziu pentru setea pământului neroditor. Tristeți și neliniști amestecate-n stropii de ploaie inutili și reci. Și-n viata omului la fel- unele lucruri vin prea târziu, inutile și reci. Ce-ar fi putut să rodească oferind bogăție, zace steril sub abundența unei ploi târzii și nerușinate.
De câte ori ar trebui omul să se-ntoarcă pe pământ pentru ca ploaia lui să vină la timp, nici prea devreme, nici prea târziu? Și când primăvara se-ndură să vină, cu astenii, cu dor de ducă și poftă de viață, constați că liliecii înfloresc inutil, cuiburile sunt stricate, iar frunzele pomilor le privești cu tristețea constiinței că vor cădea și ele cât de curând. O altă toamnă va să vină și-o altă primăvară e de așteptat zadarnic. Până când? La ce bun liliacul acoperind morminte, la ce bun frunzele pe care călcăm indiferenți?
Și ploii nici că-i pasă de asta! Cade-n ritmul ei enervant, făcând să-nflorească doar pereții...de mucegai.
Are un merit și ploaia asta - au crescut cotele apelor Dunării- semn bun că nu vom muri de sete la iarnă. Poate ne-ajută Dumnezeu să nici nu murim înecați!
Și totusi, de câte ori ar trebui omul să se-ntoarcă pe pământ?