Tu n-ai iubit cu adevarat niciodata. Pentru tine toata viata ti s-a parut un joc. Credeai ca si eu sunt unul dintre pionii tai pe care-i poti sacrifica pentru un alt joc. Credeai ca si eu sunt lipsit de suflet asa ca tine. Credeai c-am sa te uit si-am sa-mi continui viata asa cum mi-am trait-o pana ne-am intalnit. Toate acestea le credeai si inca multe altele. Dar, din pacate, te-ai inselat! Te-ai inselat amarnic! Faptul ca am ajuns sa te iubesc nu mi-o pot explica nici in ziua de azi. Faptul ca ai fost ultima persoana pe care am iubit-o va ramane ca o rana deschisa in sufletul meu. M-am schimbat mult, e adevarat. Dupa atata vreme zambetele mele sunt simple scene jucate fals intr-un mare spectacol. Un mare spectacol care se joaca de trei stagiuni cu sala mereu plina. Un mare spectacol: spectacolul vietii mele. Soarele se joaca cu norii de parca cineva, acolo sus, imi impartaseste sentimentele. In ziua de azi, dreptul la viata il au doar animalele, cei lipsiti de sentimente. M-am nascut de cateva ori si tot de atatea ori a trebuit sa mor. E un joc mult prea dur pentru mine. E un joc... in care soarele a devenit un reflector care se stinge si se aprinde in fata mea intr-un ritm demential. De fiecare data, cand cad in intuneric, ma trec fiori reci pe spate si... tremur. Mi-e frig si-ncepe sa-mi fie frica de... moarte. Sau poate de viata? Ma-ntreb pentru ca moartea mi-am dorit-o atat de mult , o divinizam chiar, iar acum mi-e frica de... nu stiu ce. Simt cum incep sa innebunesc in ritmul asta demential al lui Ra care a-nceput, la fel ca si tine, sa se joace cu mine. E prea mult si-am mers mult prea departe. Mult mai mult... Departe... Foarte departe.