Frînt de prea multe frunze pe suflet, a uitat să mă anunțe că aveam zîmbetul de Monă Liză...Părea un astru într-o scorbură...sau cel puțin așa părea...Am vrut să țip ca să mă vadă cu ochii urechilor, dar în zadar, era prea tîrziu pentru acei ochi, pentru că erau prea departe de sunetul scos de pianul sufletul meu...Era departe, undeva prin alte liniști...nu mă observa...era...dar nu pentru mine...Era Răsăritul palid al Fericirii.