(I)

Cu rîvnă și amar, cercat-am să culeg roadele cerului — și n-am putut. Ele se înălțau spre nu știu ce alt cer, cînd mîinile le înfruptam în rodnicia lor.
Crengile bolților se apleacă în nădejdile rugilor noastre; acestea potolindu-se, ele își pierd fructele.
Nici flori nu înfloresc pe cer și nici poame nu rodesc. La el acasă, Dumnezeu neavînd ce pă-zi, de necaz și de urît, pustiește grădinile omului.
Nu, nu; nu pe aștri îmi voi orbi văzul. Destul mi-am pierdut din lumină cerșind pomana înălțimilor. Sătul de tot felul de ceruri — mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii.
„Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără ca să păzească drumul spre pomul vieții“ (Facerea, 3, 24).
Pe acest drum am cerșit de multe ori. Și trecătorii, mai săraci ca mine, întindeau palme deșarte în care lăsam să cadă obolul nădejdilor. Și cum mergeam așa în gloată năpăstuită, cărarea se-nfunda prin mlaștini și umbra crengilor de rai se pierdea în fără-urma lumii.
Nu cu sfială și cu răbdare ne vom înstăpîni în ce-a scăpat strămoșului fatal. Cuget de foc ne trebuie — și ascuțind arme și nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nos-tru.
Atotputernicul ne-a închis căile sale? Sădi-vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n-are paznici, nici săbii și nici flăcări. Vom naște paradisul la umbra caznelor — și blînd ne-om o-dihni sub ramuri pămîntene, ca îngeri ai de-săvîrșirii de o clipă. El să rămînă cu o veșnicie fără nimeni; noi mai departe vom păcătui, mușcînd din merele ce putrezesc sub soare. Îndrăgind științele greșelii, vom fi asemenea Lui, și — prin durerile Ispitei — mai mari chiar.
Crezut-a El prin moarte să ne facă robi și să-i slujim. Dar noi pe îndelete ne-am îndătinat în viață.
A trăi: a te specializa în eroare. A rîde de a-devărurile sigure ale sfîrșirii, a nu lua-n sea-mă absolutul, a transforma moartea în glumă și-n întîmplare nesfîrșitul. Nu poți respira de-cît în afundurile iluziei. Simplul fapt de-a fi e copleșitor de grav, față de care Dumnezeu e biată jucărie.
Înarmați de accidentele viețuirii, vom pustii siguranțele crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom năpusti în adevăruri, ne vom învrăjbi cu luminile neavenite. Vreau să trăiesc, și peste tot îmi sare duhul împotrivă, apărător al pricinilor neființei.
…Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada erorilor.
Pe semeni îi cunosc. Adesea mi-am citit în ochii lor absenți și goi nerostul soartei sau mi-am odihnit răzvrătiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi-e străin. Ei vor, ei vor neîncetat. Și cum nimic nu e de vrut, pașii mei călcau în urmele lor ca-n spini, cărarea mea șerpuia prin noroiul dorințelor lor, înălbindu-le, printr-un nimb de nefolosinți, căutarea lor fără folos.
Ei nu știu că raiul și iadul sunt înfloriri ale clipei, ale clipei înseși, că nimic nu este peste tăria extazului inutil. N-am întîlnit în mersul lor muritor oprirea eternă pe arcurile clipitelor.
Văd un arbore, un zîmbet, un răsărit, o amintire. Nu sunt fără margini în fiece din ele? Ce mai aștept peste acel definitiv văz, peste incurabilul văz al fulgerului temporal?
Oamenii sufăr de viitor, se reped în viață, fug în timp, caută. Și nimic nu mă doare mai mult decît ochii lor căutători, zadarnici, dar lipsiți de zădărnicie.
Eu știu că totul e final, că există doar o cli-pă, fiecare clipă, că pomul vieții e răbufnirea de veșnicie, reversibilă în actele ființei.
Și astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopți, în nopți mari ce ridică în fața minții fundurile lumii, cum aș ști dacă sunt sau nu mai sunt? Și mai poți fi atunci sau poți să nu fii? Sau, prins în nedeslușirile muzicii, pierdut în ele, curățit de întîmplările respirației, cum te-ai asemui semenilor?
A nu avea decît o țintă: să fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este și nici pe nu este. Unde te găsești ca victimă învolburată a farmecului ei? Dar nu-i ea un nicăieri sonor?
Oamenii nu știu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvîrșirea, cînd „ros-tul“ vieții e extazul acestei nedesăvîrșiri! Dar cum să le dezvăluim suprafețele acestei taine, cum să-i încîntăm de luciul unui mister și să-i îmbătăm de-o fascinație atît de simplă? Îmi vin în minte anumite nopți și anumite zile…
Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altădată, cînd în sînge purtam mai mult alcool și mai multă Spanie, furia mea le-ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestră și zvîcnirile inimii le-ar fi împins spre vecinătăți de stele. Acum, sunt fericit să mă separ de aștri prin ramuri gînditoare, să gust în adierile lor o singurătate blîndă, să mă nimicesc în splendoare pe un pămînt divinizat în noapte.
Dacă am trăi în grădini, religia n-ar fi posibilă. Lipsa lor ne-a împins în dorul raiului. Spațiul fără flori și arbori îndeamnă ochii spre cer și amintește muritorilor că primul lor străbun a poposit vremelnic în veșnicie și-n umbră de pomi. Istoria e negația grădinii.
Nădejdile le datoresc nopților. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau și, singur între materie și vis, ridicam aromele decepției la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte — acest posibil fără timp. Totul se prea poate — dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gînd — și unde zboară ele? Într-o veșnicie vag tremurătoare, ca un eter ros de reflexii.
…Așa am ajuns să privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neînțelegere i-au răpit oamenii turburările și le-au transformat în binefaceri? Ce lipsă de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne-am apropiat cu toții prea omenește de razele lui și, crezîndu-l sursă de real, i-am acordat prea multă realitate? De ce vom fi proiectat scopul pînă și pe cer?
Nu știu pînă unde soarele este. Dar știu prea bine cît nu mai sunt sub el. — Cine, pe țărmuri de mare, în ceasuri de-a rîndul, cu ochii întredeschiși, paralel vremii, orizontal pe vis și disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n-a resimțit amestecul de fericire și neant al risipei de strălucire — acela nu cunoaște nici una din primejdiile pe care frumusețea le-a adus în lume.
Credeam a fi tînăr sub soare, și m-am pomenit fără vîrstă. Și dacă-n miez de nopți mai aveam ani, în amiezi nu-i mai aveam. Toate vîrstele fug și rămîi ființă și neființă, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor.
Cum scoboram din cetatea ardeleană, în nu știu care oră a înserării și care an al tinereții, nefericit și dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a mă gîndi la soare — revelația apusului mi-a frînt subit mîndria genunchilor. Membrele mele se întîlneau cu oboselile amurgului, și ce mai rămînea ca soare între petele inimii a-ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Și recunoștința mea trimisă astrului se îndrepta și spre Egiptul propriului suflet.
De atunci am tămîiat necontenit moartea și soarele — ca strănepot al cine știe cărui trîn-dav de pe malurile imemoriale ale Nilului.
Precum iubești cărțile pe care era să plîngi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptesc de renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet — așa cu mările: te-ndrăgostești de cele ce unduiesc înecul.
N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe, nici vîrtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stîncile Bretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gîndurile?
Într-o memorie mai scurtă decît presimțirea de veșnicie a efemerei, aș păstra încă icoana și recunoștința albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s-au prăbușit împărății — și cîte tronuri ale sufletului…
Cînd aerul și-a suspendat neliniștea și nemărmurirea meridiană a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci știu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fără cuprins: baza efectivă a irealității. Doar spuma — actualitate a nimicului — continuă ca o străduință spre ființă…
Nici unul n-avem putințe mai mari decît să plecăm în larg. Fără dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val să nu supraviețuiască odiseei inimii. Un Ulise — cu toate cărțile. O sete de larg plecată din vrafuri, o rătăcire erudită. A ști toate valurile…
Pietate estetică: a purta un respect religios aparențelor, a călca pe pămînt fără nostalgia cerului, a crede că totul e posibilitate de floare — și nu de absolut.
De n-ai regretat nicicînd că n-ai aripi, pentru a nu pîngări natura cu pașii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodată acest pămînt. De cîte ori l-am descoperit, de cîte ori l-am simțit în inimă și nu sub tălpi, aștrii spre care priveam în dezrădăcinări se transformau în ceară și se topeau într-un sînge care uita atuncea cerul. Poți zări în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaște înduioșarea din întîlnirile rare cu pămîntul ce-l disprețuiești în mers. Dar, față-n față cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frățească, de amar intim nu te leagă într-o îmbrățișare mișcătoare! Destul mi-am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinți și bolte!
Acum vreau să-nvăț respectul bulgărilor. Putea-voi să privesc în jos cu patima ce-mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu și ce chinuri în viciu împins-au ochiul în supranatural? Religia îl oprește de la menirea lui firească: să vadă. De la creștinism încoace ochii nu mai văd.
Același om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipă în grădini — cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate-n simțuri ar trebui să ridice un templu și să urzească o mitologie a senzației.
Ce să fac cu cerul, care nu știe ce-i veștejirea sau chinul și extazul înfloririi? Vreau să fiu cu lucrurile menite firii și să mor cu ele, în aceeași măsură menite muririi. De ce v-am vorbit vouă de stingere, aștri nestinși? Am căutat prea mult nimicul în altă parte. Dar mă întorc pe tărîmurile unde suflă ostenelile. Pe ele să umblu ca un schimnic setos de păcat.
Din tot ce-i fugar — și nimic nu-i altfel — culege prin senzații esențe și intensități. Unde să cauți realul? N-ai unde. Doar în gama emoțiilor. Ce nu se ridică la ele e ca și cum n-ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă și numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală.
Din ce-ai trăit, ce reții? Bucuriile și durerile fără nume — dar cărora le-ai găsit unul.
Viața nu ține decît durata fiorurilor noastre. În afară de ele, ea-i pulbere vitală.
Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine, nimic nu este. Vibrațiile noastre constituiesc lumea; destinderile simțurilor, pauzele ei.
Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugăciune, așa aparența – fire prin expresie. Cuvîntul fură prerogativele neantului nemijlocit în care trăim, îi răpește fluiditatea și nestatornicia. Cum ne-am descurca în desișul senzațiilor, de nu le-am opri în forme — în ce nu este? Astfel le atribuim ființă. Realitatea e aparență solidificată.
Zbuciumul negativ al cărnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana morții imediate și vraja dezastruoasă a bolii — pălesc în fața dez-nădejdii ce emană din splendorile lumii. Și de mi-aș aminti durerea cea mai precisă și mai sfredelitoare, și cea mai sigură înnebunire a materiei supusă eului, ele sunt șterse față de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munți sau în mări, în tăceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenți, simțurile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de-a fi în frumusețe și siguranța de-a o pierde în timp mă sfîșiau crunt, că peisajul se risipea în substanța echivocă și sublimă a unei nemîngîiate admirații. Numai urîțenia e nedureroasă. Dar farmecul aparențelor care compromit înălțimile e mai zguduitor ca toate iadurile născocite de blîndețea omului. Nu caznele acestuia m-au scos din lume, ci din a fi văzut prea adesea raiul pe pămînt, simțurile mele s-au topit în nenoroc. De ce-n desăvîrșirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie mă întorcea spre cruzimile timpului?
De-ai văzut un migdal înflorit scuturîndu-se blînd sub insinuările brizei și cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul să nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate — atunci te-ai scuturat și tu de clipe, ca să cazi mai amarnic în deșerturile vremii.
Frica de un sfîrșit de fioruri mi-a otrăvit raiul simțirii, căci nimic n-ar trebui isprăvit în simțurile împlîntate-n fire. Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile cărnii, și-am sîngerat în fericiri mai rău ca-n deznădejdi.
Rarefierea mistică a timpului în nimicul absolut al frumuseții… Cu el să-mi hrănesc aș-teptările sîngelui, cu ondulațiile și răsfrîngerile armonioase ale eternei inutilități. Rosturi există numai în aparențele pentru care ai vrea să mori… Vor lua petalele locul ideilor?
Timpul cere altă sevă, vinele alt murmur, carnea alte înșelăciuni… O lume directă — și cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecăruia, și pe care nimfele cugetului n-ar în-drăzni să-i culeagă…
De ce vom fi căutat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot înveșnici în nimiciri mai dulci? — Voi smulge un neant îmbătător din toate înfloririle și-mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Și nu voi mai fugi în stele și nici nu mă voi adăposti în depărtări lunare.
Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparențe. A fi nimic și tot în spuma imediatului. Și a te-nălța la marginile eului, în nemijlocit și în fugar.
Doctrinele n-au vlagă, învățăturile-s stupide, convingerile ridicole și înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce suntem, nu-i viață decît în tăriile sufletului. Cu ele, de nu faci superfluă muzica și nu ridici urîtul la rangul de oracol, în ce taină te vei îngropa? Nu răzbate în puls misterul însuși al materiei și nu ne cheamă ritmul lui la melodiile nedescifrabilului?
Sunt treaz și nu știu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai puțin. Dar de ce, cînd stau așa, absent de credințe, viața se preschimbă-n eu, și eu sunt peste tot?
Finalul muzicii lăuntrice e o topire într-un andante cosmic. Vijelia care suna trompete în idei se liniștește, și-un calm orizontal se prelinge ca o absență însorită.
…Adesea mi-am simțit sufletul alături de trup. Adesea l-am simțit departe, adesea fără rost și fără căpătîi. Și cum l-aș fi urmat, în înălțări subite, smuls din așternutul inimii? Nu-i rostul lui să rătăcească în albiile simțurilor? Ce-l împinge atunci spre întinderi, în care nu pot să-l urmez? Oamenii îl au, dispun de el, el e al lor.
Numai eu rămîn sub mine…
Lasă-ți sufletul fără pază; cum o ia razna spre cer! Direcția lui firească e o vitregie. Prin ce mreji îl voi lega de pămînt? De-ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec și, înfrînîndu-l, să-i pun cătușele trupului! Ajunge o clipă de neseamă și-n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde să vină văpaia subită ce-l surghiunește-n meleaguri cerești, în timp ce rămîi victimă lîng-un corp în părăsiri?
E o zvîcnire ucigașă ce-nvinge legăturile terestre, o sete de fericire în afară de fericiri, un dor de leșin astral, de pierzanie în fremătări, de înec în spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic în el, ca dintr-o dată să tresalte dincolo de soare și-n zborul lui să lase-n urmă izvoarele luminii, cuprins de-o viață fără înțeles, dincolo de viață?
Ai vrea să mori de mii de ori — și el se sfîșie în vastul nicăieri.
…Am căutat tihnele sufletului în peisagii, în surîsuri, în idei. Dar el, hoinar, nu le ținea to-vărășie, ci flutura pe creștetele lumii. — Cînd va scoborî clocotul lui în preajma neființelor de fiecare zi? De-aș avea alt suflet. Un suflet mai zadarnic!
Eu știu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu-mi trebuie urechi ascuțite pentru subtile chinuri, nici gust pentru oțetul sîngelui, doar tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Și cum mă întorc spre Răul despotic și umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri — divinitate subită, aspră și ruinătoare.
Stai încremenit și-aștepți. Te aștepți. Dar ce să faci cu tine? Ce să-ți spui, împrejmuit de-atît nespus?
Ce trece prin tăcere? Cine trece? E răul tău trecînd prin tine, în afară de tine, e-un pretutindeni al tainei tale negative.
Să te gîndești spre ce vei fi? Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai ai loc, în timp zace groaza.
Și atunci pleci. Plecînd te uiți. În mers ești altul și fiind — nu mai ești.
Două atribute are omul: singurătatea și orgoliul. El viețuiește pe pămînt ca să le scoată în vileag. — Dar apare religia: un sistem de leacuri ce sapă existența. De ce-o fi născocit-o individul? Ce nevoie a organizat atîta otravă?
Zăresc soarele și mă întreb: de ce religia totuși? Mă-ntorc spre pămînt — și înhăitîndu-mă-n năprasnele lui — nu înțeleg de ce-aș fugi de el.
De cîte ori am tulit-o spre cer, amarul sub-lunar îmi surîdea și scoboram spre el, cu rîv-niri însetate. Cînd se va înnăduși de idealuri, atunci nemaiavînd loc nici pentru a fi mîndru, nici pentru a fi trist, îl voi părăsi. Dar cîtă vreme el rămîne spațiul chinurilor inspirate, ce-aș căuta aiurea?
Religia încearcă să ne lecuiască de rele — care dau un preț vieții. Singurătatea și orgoliul sunt rele pozitive. Absența — prin care devii mai mult.
N-am fost sigur în parfumatele nesiguranțe ale pămîntului, decît în extazele fără credință. Inima mi se vărsa pe-ntregul lumii — și n-aș-tepta nici un răspuns. Freamăt de rugăciune îndestulat de propria-i tărie.
Mîinile s-au împreunat prea mult spre un cer absent: cînd se vor întoarce ele spre infinitul dulce și amar al vremii? Extazul introspectiv al argilei, pămîntul atins de narcisism…
Omul n-a inventat o eroare mai prețioasă și o iluzie mai substanțială ca eul. Respiri, închipuindu-te unic; inima-ți bate, fiindcă ești tu. Cum ai sta vertical în panteism? Sau cum ai fi, cu un Dumnezeu deasupra ta? — În orice formă de religie, nu poți rodi în fire.
Am vrut să mă mîntui. Și toate credințele muritorilor mi-au cerut lepădarea de mine. De la Vede, prin Buddha și Cristos, n-am descoperit decît vrăjmași ai necesității mele. Mi-au oferit salvarea în absența mea; cu toții mi-au cerut să mă lipsesc de mine. Să fiu ei, sau Dumnezeul lor, să fiu anonim în nimic — cînd mîndria îmi voia numele și în neant.
Și nu numai atît. Îmi mai cereau să-nving durerea. Dar fără ea nu-i gust în fire: sare a vieții; insuportabilul ei — sîngele existenței.
Să iubesc, să am milă, să aștept, să mă de-săvîrșesc. O scară a monotoniei, cînd n-ai vrut să fii un dobitoc sub cer și nici un milog în zarea stearpă a unui oarecare absolut.
Să-mi pierd suferința în alții? Să tot descopăr semeni și iarăși semeni! Să fiu fericit grădinărindu-le prostia, cultivîndu-le josnicia — și omorîndu-mi avîntul spre dispreț?
Eul e operă de artă ce se hrănește din suferința la a cărei potolire țintește religia. Dar noblețea omului e una singură: estet al propriei individualități. Prin chin să statornicească frumusețea mărginirii lui și prin arderi să urzeas-că substanța ei.
Omul e artă întrucît e mîndru și singur. El folosește pămîntul ca pretext mai valabil — măiestririi existenței lui — decît cerul.
Religiile n-au simț pentru farmecul nimicului imanent, pentru aparență ca atare. Lor le e străină pieirea în sine și vraja inutilității. Lor le e străin pămîntul. De aceea vor ele să ne mîntuie de eu, de cea mai ciudată înflorire sub soare.
Existența individuală e de-o atracție atît de cruntă, fiindcă s-a născut dintr-o ruptură de echilibru, dintr-o inegalitate a fondului originar al vieții. Religiile vor să niveleze felurimea; să suprime individuația. Sensul mîntuirii e dis-pariția pronumelui.
Nu îndur alt absolut în afară de accidentul meu. Că s-a întîmplat să fiu, iluzia ființei mele mi se pare înțelesul meu suprem. Nimic nu voi îndrepta din această întîmplare.
Fiecare din noi e un convalescent nativ al propriei individuații. Întrucît nu te tămădu-iești de ea, și rămîi în tine fără leac, ești om.
Să te topești în natură, în omenire, în Dumnezeu? Dar înaintea oricărei vreri, te-ai înecat în tine.
Visam c-am murit în toate, îmi căutam oasele prin aștri — și m-am pomenit la picioarele Eului, bocindu-mi identitatea.
Umbra — față de vis — exprimă un plus vag de existență. După ce-ai născocit lumi și le-ai pierdut prin spații, te trezești cu dorul a ceva ce-ar fi — Eul — umbră de fire într-o lipsă generală de fire.
Religiile mi-au arătat cărarea fericirii, cu prețul meu. Dar iluzia de-a fi aici e mai întăritoare decît împăcarea de-a nu fi nicăieri, de-a fi prin ceruri.
…Și atunci m-am întors spre pămînt și-am renunțat la mîntuire.
„Adevărul nu visează niciodată“, a spus un filozof oriental. — De aceea nu ne privește el. Ce-am face cu minora lui realitate? El nu există decît în minți de dascăli, în superstiții de școală, în vulgaritatea tuturor uceniciilor.
Dar în cugetul întraripat de infinitul său, visul e mai real ca toate adevărurile.
Lumea nu este; ea se creează de fiece dată, un fior de început ne scormone jăratecul sufletului. Eul e un promontoriu în nimic ce visează un spectacol de realitate.
Curajul te așează între un fiind și nefiind — sburător între lumi care sunt și nu sunt. Pînă-s laș, toate există, dar în armură de cavaler al duhului turtesc brazdele firii și calc semințele iluziei.
Lucrurile ce se văd ni le-am insuflat de bu-năvoie. Nu-i existența un confort al respirației? — Cum a fi pare preferabil contrariului său, ne-am creat obișnuința lui și ne simțim mai bine-n el. Ce interes ne-ar paște să știm că-l nălucim numai, că-l viețuim în prelungirea semitreziei noastre?
Lumina spațiului, de unde se împrăștie ca o pieire grațioasă? Din soare? — Din răsfrîngerea pe un fond albastru a arderilor sîngelui. Tot din ele se presară-n nopți scînteile înmăr-murite.
Universul e un pretext dinamic al pulsului, o autosugestie a inimii.
Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalității: atîta fascinație de inutilitate emană el. Prin valoarea lui „teoretică“, el e simbol al lumii.
Diferența între cauză și efect, ideea că un lucru ar putea fi sursa altuia sau c-ar avea o legătură efectivă cu altul, satisface un mediocru gust de inteligibil. Cînd știi, însă, că obiectele nu sunt, ci plutesc într-un tot aerian, legă-turile între ele nu dezvăluiesc nimic, nici pentru poziția și nici pentru esența lor. Lumea nici nu s-a născut, nici n-a murit, nici nu s-a oprit la un punct și nici nu devine alta cu sprijinul timpului — ci se răsfață fără rost într-un nedefinit De-a pururi. Biruitor fugar al veșnicei evanescențe, doar Eul se înșală cu folos din cînd în cînd.
Prin umbre își poartă el povara distinctei existențe și pătează de realitate albul nimic ce-l înconjoară. Figurilor ce par a viețui, forța lui de vis le pompează seva și le-nfiripă-n ființe. Căci viața-i o întrezărire a duhului dornic de fire, prizonier fără scăpare al neclintitei irealități.
Gîndurile s-au îndrăgostit trecător de exis-tență — și ne mîndrim că suntem. Și pașii noș-tri, lipsiți de sfială visătoare, pîngăresc umbrele, călcînd pe ele cu încredere și siguranță. O clipă de trezire, doar; și mrejele realului vulgar s-au desfăcut, spre-a vedea ce suntem: închipuiri de propriu gînd.
Să fie o lingușire pe care mîndria și-o oferă sieși, cînd cred a înțelege pe Caligula?
Suetoniu, vrînd să-l defăimeze și să-i demaște nebunia, lunecă într-un prinos involuntar: „El (Caligula) suferea îndeosebi de insomnie, căci nu dormea mai mult de trei ore pe noapte; și această odihnă nu era completă, ci turburată de vedenii ciudate: odată, între altele, visă că sta de vorbă cu fantoma mării“.
Același istoric ne spune că nu-și săruta pe gît soția sau amantele fără a le aminti că-i în puterea lui să le reteze capul.
Nu ascundem cu toții în mocirla sufletului dorințe posibile ca mărturisiri doar în gură de siniștri împărați? A-ți face calul consul — nu-i aici o judecată valabilă asupra oamenilor?
Și apoi într-un imperiu așa de mare, ar fi fost lipsă de gust să mai crezi în semeni.
Împărații romani ai decadenței, monștri inspirați de geniul plictiselii, au avut atîta stil în nebunie, că esteții lumii sunt măscărici de bîlci și poeții improvizatori de umbre.
De trăiam în Roma infiltrațiilor creștine, aș fi păzit statuile zeilor agonizanți sau apăram cu pieptul nihilismul cezarilor. Vraja decaden-ței este sugestia de ondulație a ostenelilor istorice și nevoia de-a suplini prin absurdități vidul gloriei și prin nebunie apusul măreției. Oricît te-ar ademeni văzduhurile, în sînge se scaldă strămoșii demenței.
Cruzimea e imorală pentru contemporani; ca trecut, ea se transformă în spectacol, asemenea durerii închise într-un sonet. Lepra în-săși devine un motiv estetic, dacă istoria o trece în paginile ei.
Numai clipa-i divină, infinită, iremediabilă. Clipa ce-o trăiești.
Cum o să am milă de victimele lui Caligula? Istoria-i o lecție de inumanitate. Nici un strop de sînge din trecut nu turbură acest acum în care sunt. Mai mult mă înduioșează fantoma acelei mări, ce îngrozea visurile nefericitului împărat.
Nedreapta istorie vorbește cu mai mare pre-cădere de prigonitorii creștinilor decît de martiri. În orice memorie Neron e viu și seducător; ne amintim de el cu mai multă emoție. Și din a-l fi defăimat două milenii, e mai puțin banal decît Isus. — Pilat cu o simplă întrebare a ră-mas în lumea filozofilor, care nu se rușinează a-l cita, pe cînd Ioan Evanghelistul, neavînd îndoieli, n-a putut supraviețui adorației. Creș-tinii l-au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; trădarea și sinuciderea i-au acordat o veșnică actualitate, pe cînd Petru a rămas o piatră de biserică.
Astăzi știm cu toții că Ana și Caiafa aveau dreptate; ei nu puteau judeca altfel. În teatrul pătimirii de la Oberammergau, cum priveam drama antică cu ochi creștini și necreștini, în obiectivitatea dezabuzării eram tot atît de partea Mîntuitorului ca și a călăilor lui. Ana și Caiafa aveau caracter, erau ei; de-ar fi înțeles pe Isus, s-ar fi anulat. Cu întrebările lor atît de raționale, numai nebuni ar fi admis răspunsurile sublime și inexacte ale Mielului.
Întocmai ca orice creștin de astăzi sau de mîine, nu pot muri pentru Isus. Nebun de el, mai puțin. Sacrificiul lui a dat toate roadele și nici unul. Am ajuns cu toții neutri. Creștinismul e pe sfîrșite și Isus scoboară de pe cruce. Pămîntul iar se va întinde în fața omului și, înainte ca acesta să descopere alte erori, vid de credință, îi va sorbi aromele fără pedeapsa cerului.
E greu de precizat data la care bisericile vor ajunge simple monumente, și crucile, purificate de simbolul sîngelului iudaic, vor surîde inutil curiozității estetice. Pînă atunci, suntem încă siliți să suportăm în revenirile sufletului adierile înăbușitoarei credințe.
De cîte ori creștinismul se lasă pe îndoielile mele, o neprielnicie dureroasă ia locul fastului sceptic și al răscolirilor aromate. În el nu pot respira. Miroase a îmbîcseală. Mă astup. Mitologia lui e uzată, simbolurile vide, făgăduințele lui neavenite. Sinistră rătăcire de două mii de ani! În mobilierul vechi al sufletului, acolo mai trezește el un vag ecou, în încăperi cu ferestre închise, cu aer macabru, în prăfuirile vieții. Nu mi-a fost de vreun folos, în nici un moment al turburărilor, în nici o înfundătură a neliniștii. Am apelat la el într-o doară, știind de la-nceput ce neputință ascunde un trecut, prea trecut.
Acest creștinism — atît de înduioșător în a-numite blîndeți trecătoare — nu cuprinde nici o cultură a mîndriei, nici o exasperare a patimilor și nici o umbră de înmulțire a eului. În asprele singurătăți la care te obligă zborul cugetului, de-ai lua preceptele lui în ajutor, te-ai ruina-n anonimat, te-ai prăbuși în ceilalți. Există-n el atîția germeni de descompunere, așa de puțin aer curat — o religie fără munți, de coline fără piscuri, de mări pentru flămînzi!
Cînd se apropie de mine, îmi trebuie rezerve de muzică pentru a opri emanațiile otrăvitoare ale vecinătății lui. Cu el nu pot face casă. Sau atunci o transform în farmacie.
Am căutat în cărți, în peisaje, în melodii și-n patimi, leacuri pentru răul sufletului, căci cele îmbiate de creștinism sunt veninuri mieroase cu care oamenii mor neștiind că răul sufletului e creștinismul însuși.
Citind orice profet al Vechiului Testament, sîngele deodată e mai activ în vine, pulsul se face simțit, mușchii te împing la faptă, la ho-tărîri, la ocări. Acolo, omul e de față. În Noul, te moleșești sub un farmec nimicitor, sub insinuări de untdelemn divin adormitor. Evangheliștii sunt maeștri ai uciderii voinței, a poftelor, a eului. Cu Sf. Ioan visez perini pe care să plîng slăbiciunile creaturii sau mîngîieri cu vameși, paradisuri și femei stricate. Omenirea n-a cunoscut o sursă de isterie mai durabilă, mai nesecată și mai echivocă. Veacuri de-a rîndul în leșinuri creștine, omul s-a consolat de propriile lui leșinuri. Dar azi? Ce-ar putea plictisi mai rău ca ele? Un spectacol iritant, fără surprize, fără emoții, nimic din creștinism nu vibrează în setea de viu, de absolut imediat și întăritor. La izvoarele lui buzele rămîn uscate și, oricîte icoane am săruta, ochii, evlavia, nădejdile ard mai stăruitor spre alte orizonturi. Miragiile Iordanului și-au istovit nuanțele și-n tot cuprinsul lui nu se mai află putință de văzduh. Miresmele Răstignirii s-au răsfirat spre-un cer ale cărui surse nu mai adapă nici o sete și nici un muritor. Pe cine fură încă universul lui Isus?
Leacurile orientale au îmbălsămat omul două mii de ani. Catolicismul — iudaism latin — a presărat o funingine străbătătoare pe exuberanța Mediteranei. Cum a putut el „înflori“ pe țărmurile ei divin însorite? Creștinismul e o reacțiune împotriva soarelui, iar sub forma catolică un atac paragrafic contra lui. Nu-i rostul echivoc al oricărei religii să apere omul de sursele vieții? Isus s-a substituit pe-ndelete Astrului naiv — și secole de-a rîndul în cîmpul privirii dornice de nesfîrșit și de căldură s-a a-șezat trupul descărnat al celui mai îndemînatic vizionar. Prin lacrimi, omul nu mai zărea nimfe senzuale și fericite, ci scheletul agățat, mustrînd dulcile zădărnicii. Catehisme și testamente au scopit ființa de timp. Că lectura lor n-a inspirat scîrbă de infinitul putred al creștinismului, ce-ndurerat ar fi soarele de-ar afla-o! Ar mai îngădui el un singur creștin sub raza lui?
Sufletul Spaniei s-a ferecat cu voia prin catolicism. I-a fost lui frică de-a rămîne față-n fa-ță cu soarele? I-a fost lui frică de-a fugi în soare?
Italia a construit biserici, din teama de-a deveni superficială din prea multă lumină. Să fie pentru ea creștinismul un mormînt care s-o apere de cer — de cerul terestru, vacant, prin fericire, de Dumnezeu? — Căci există un cer al pămîntului, un azur care nu ucide, dar pe care omul riscă a-l prea îndrăgi. De acesta i-a ferit pe sudici pacostea creștină. Și-n locul lui i-a amăgit cu închipuiri deșarte și periculoase, hrănind imaginația exaltată de primăveri eterne cu aiureli de raiuri invizibile.
Fără creștinism, popoarele sudice ar fi fost osîndite la fericire. De ce n-au suportat ele o-sînda? Două mii de ani, ochii nu le-au folosit la nimic. Au trăit din nevăzut — în mijlocul splendorii. Cristos le-a oferit ce nu se vede. Nici o floare, numai spini; nici un surîs, numai căințe. Aparențele lumii s-au transformat în e-sențe de chin, iar greșeala — mireasmă a nimicniciei — în păcat. Farmecele s-au degradat în remușcări. Totul a devenit moral. Nici un loc pentru vraja inutilei ființări.
…Așa se explică de ce lemnul Crucii a putrezit și faimoasele piroane s-au ruginit de ne-păsarea noastră.
Din roadele morții m-am înfruptat mai des decît din ale vieții. Nu întindeam mîini lacome să le culeg și nici foamea nu le storcea seva cu nerăbdări vajnice. Ele creșteau în mine, prin grădinile sîngelui se desfătau înfloririle lor. Visam uitarea pe tărîmul apelor sufletului, născoceam mări liniștite de neființă și de pace — și mă trezeam în valuri mărite de sudorile spaimei.
Voi fi plămădit din substanțe pentru rodiri funebre. Cînd vreau să-nmuguresc, în primă-vara mea descopăr moartea. Ies în soare, ahtiat de infinit și de nădejdi — și Ea scoboară pe dulceața razelor. În întuneric, ca muzică roteș-te-n preajma mea și mor de măreția morții-n noapte.
Eu nu sunt nicăieri; prin ea sunt peste tot. Din mine se nutrește și mă nutresc din ea. Niciodată n-am vrut să trăiesc fără să vreau să mor. Mai încleștat în ce sunt: în viață sau în moarte?
Dorința de a dispărea, fiindcă lucrurile dispar, mi-a înveninat atît de aspru setea de a fi, că-n mijlocul sclipirilor vremii suflarea mi se-năbușea și asfințitul firii mă-nvăluia cu sumedenie de umbre. Și cum vedeam timpul în toate, speram a le scăpa toate de timp.
Nevoia de a înveșnici ființele prin adorație, graba de-a le ridica prin exces de inimă din pieirea lor firească mi se părea singura istovire de preț. Nu știu să fi iubit ceva și să nu-l fi urît din a nu-l putea scuti prin zarva de foc a sufletului legii lui de nimicire. Am vrut ca toate să fie. Și toate nu erau decît în vremelnicele mele friguri. Lumea-mi scăpa, căci lumea nu era. Lacrimile neplînse nu se-nchegau în invizibil pentru mizeriile de aici; ele mureau în mine, triste de ineficiența extazului. De ce în timp nu se înlănțuiesc „guri de rai“? Sau în mine nu s-a sălășluit destulă veșnicie?
Cu lumea trebuie să fii darnic. Să te cheltuiești risipindu-i ființă. Ea nu-i nicăieri. Prin dărnicia noastră respiră ea. Înseși florile n-ar fi flori fără surîsul nostru. O zgîrcenie a darurilor noastre reduce natura la idee și, cu surdină-n simțuri, arborii nu mai înfrunzesc. Sufletul întreține înfățișările pe care-i geloasă re-alitatea. Căci lumea-i modificarea — în afară — a singurătății noastre.
Adorația a îndumnezeit pe Dumnezeu. Tot ea face din priveliști umbre de absolut. Efluvii de senzații pălesc cerul în fața pămîntului; farmecele firii se hrănesc din melodiile sufletului și armoniile aștrilor le asculți în văgăuni.
Am slujit în viață la mai mulți stăpîni și din fiece clipă mi-am făcut chip cioplit. De-ar ști lucrurile stinse cît le-am iubit, ar căpăta un suflet numai să mă plîngă. Nimic din ale lumii n-am defăimat prin nepăsare. Și astfel am alunecat înfrigurat și trudnic pe nimicul ei.
În gîndurile din care lipsea pămîntul răzbă-tea chemarea humei și melodia ei. Eram, ca Apostolul, îngropat cu Isus în Dumnezeu — și-un clipit al celei mai întîmplătoare trecătoare mă-ncetățenea pe dată-n timp. La marginea lepădării, culegeam flori, și inima în dezlipiri schița semne nevăzute de îmbrățișare. — Stăpîn mi-a fost Tatăl și poate și Fiul, Diavolul și Timpul, Veșnicia și celelalte pierzări. M-am închinat fețelor lumii împătimit în ascultări, rob al zadarnicului, supus al idolilor. Căci devenirea-i înșiruire de temple prin care am îngenuncheat fugarnic, lăsîndu-mi urma prin ruina lor și rămînînd cu ăst suflet — ruină de sațiu.
De ce nu-i inima în stare să mîntuiască lumea? De ce nu mută ea lucrurile într-o nestră-mutare parfumată?
Îmi vin în minte vorbele acelui prieten, la poalele nu mai știu căror Carpați: „Tu ești nefericit, fiindcă viața nu-i eternă“.
Deodată universul se-nvăpaie în ochii tăi. Sclipirile lor aruncă stele în fapt de ziuă. Dogoreala sufletului a descins cerul.
Prin ce minune se încinge eul în răcorile spațiului? Și cum se reazemă atîta suflet pe-un timp ca oricare altul?
Þi-ai ridicat mărginirea la tot și semnele totului te-mpodobesc cu greul lor. Capăt nu mai ai, într-o lume ce nu-i un căpătîi.
Singur ai fost și singur vei rămîne. Pe veci. Prin simțurile tale țîșnind neînțelesul, nu circulă veselia materiei și nici țărmuririle dulci ale sănătății. Dragostea ți-a fost scrisă în negru pe tablele ursitei: cu nici o muritoare să nu uiți nesfîrșitul.
Desfată-te-n potrivnicie și-n osîndă; fii aprig în timpul putred. Cu nici o cheie nu vei deschide vreo poartă de rai. Nefericirea-i vestala ce-ți priveghează focul nestins al nenorocului. În-groapă-te de viu în el, sapă-ți mormînt în temeinica lui flacără; căci nici o amăgire sub cer nu te va face paralel soartei. Iubirea te înfundă și mai rău în ea, iubirea — suprem dezastru al ursirii.
A fi pe creștetul tău nu-i ușor. A fi pe-al lumii, mai puțin. De-aș fi un port al navigațiilor eului! Dar sunt mai mult ca lumea și lumea nu-i nimic!
Am citit slova omului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Știu pînă unde au ajuns neamurile și ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentru iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor eroi sau pentru sleirea urîtului prin credințe. Toate și-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Și cînd n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputînd susține pîlpîirea înșelăciunilor fecunde, s-au predat tînjirii de apus, lîncezelii spiritului istovit.
Ce-am învățat de la ele, curiozitatea devorantă ce mă purta prin meandrele devenirii — e-o apă moartă ce răsfrînge hoiturile gîndului. Furiilor neștiinței datorez tot ce știu. Cînd tot ce-am învățat dispare, atunci gol, cu lumea goală-n față, încep să înțeleg totul.
Am fost tovarăș cu scepticii Atenei, cu descreierații Romei, cu sfinții Spaniei, cu gînditorii nordici și cu brumele de jăratec ale poeților britanici — dezmățat al pasiunilor inutile, închinător vicios și părăsit al tuturor inspirațiilor.
…Și la capătul lor, m-am reîntîlnit pe mine. Drumul l-am reluat fără ei, explorator al ignoranței proprii. Cine face ocolul istoriei se pră-vălește crunt în sine. La marginea trudelor de gînd, omul rămîne mai singur decît la început, surîzător inocent virtualității.
Nu isprăvile-n timp ale făpturii te vor pune pe urmele împlinirii tale. Vitejește-te cu clipa, fii necruțător cu osteneala ta, nu oamenii îți vor dezvălui tainele ce zac în neștiința ta. În ea se-ascunde lumea. E destul să taci în ascultare, ca-n ea să auzi totul. Nu există nici adevăr și nici greșeală, nici obiect și nici închipuire. Reazemă-ți urechea pe lumea ce mocnește undeva în tine, și care nu trebuie să se arate ca să fie. În tine există totul, și spațiu din belșug pentru continentele cugetului.
Nimic nu ne precede, nimic nu coexistă, nimic nu ne urmează. Izolarea făptuirii e izolarea totului. Ființa e un nicicînd absolut.
Cine poate fi într-atît lipsit de mîndrie încît să-ngăduie ceva în afară de el? Că înaintea ta au răsunat cîntece, sau că după tine nopțile vor continua în poezie, cu ce forță ai suporta-o?
Dacă pe înfrîngerea timpului, într-un miracol de prezență, nu sunt contemporan cu facerea și desfacerea firii, atunci ce-am fost și sunt nu-i nici măcar fiorul unei uimiri firave!
Ieri, azi, mîine. Categorii de servitori. Am bătut cărările oamenilor și n-am întîlnit decît de-aceștia. Slugi și slujnice.
Priviți cuvintele cu care anticipează încleștările leșinului frecvent — și dumiriți-vă!
Dragostea crește în ardorile banalității și se micșorează în trezirile inteligenței. Dobitocia extatică se repetă cu ușurință, căci nici o piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „Creș-teți și vă înmulțiți“ — poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală și incapabile de voluptăți fără tăvăliri.
Impermeabil muzicii — omul atinge extazul pe burtă și se desfată c-un scîncet în treacăt, numind fericire esența echivocă a absolutului din șira spinării.
…Și astfel te învîrți în furnicarul infinit muritor, cu ieri, cu azi, cu mîine — și cauți punți înspre zădărnicia imediată a înfierbîntărilor facile. Slujnicele-s gata. Intri și tu în horă și, la braț cu josnicia tuturor, te pleci soartei ușoare și-ți uiți scîrba și te uiți.
Urîtul parizian, sudic și balcanic...
Vremea mucegăită pe case, fațade pe care istoria a presărat funingine… Veneția e întăritoare față de lipsa de speranță plină de farmec a străzilor dizolvante ale Parisului. Trec prin ele, și toate necazurile legate de șovăielile norocului îmi par legănări subtile, titluri de fală ce mă așază-n rînd cu orașul ostenit. În ce să cred aici? În oameni? Dar ei au fost. În idealuri? După atîtea, e o lipsă de stil. Astfel mă odihnesc în ostenelile Franței și mă ridic la prestigiul de plictiseală a inimii ei.
Bruma își prelinge asupra Parisului umbrele de gînd și devine mai curînd expresie a istoriei decît a naturii. El e în veacul ceții. De ce n-o pot închipui sub Ludovici? Ea pare a traduce un moment și nu o esență. Natura ia parte la un asfințit istoric.
Mă-ntorc spre case și le privesc. Și fiecare din ele se-ntoarce spre mine. „Apropie-te, tu nu ești mai singur ca noi“, e șoapta tovarășelor mele în zile vide și-n nopți prelungi. Te poți în-cînta de orașele Italiei, nicăieri, însă, nu vei fi mai aproape de lucruri ce se integrează-n om.
Cînd tîrziu, purificat de suspine nocturne, te-nvîrți fără așteptări și fără dezamăgiri, în preajma bisericii Saint-Séverin, St.-Etienne-du-Mont sau ceasuri în piața St.-Sulpice, în vederea unei dimineți ce n-o dorești, cetatea fără oameni se înalță cu tine spre vastele inutilități ale tăcerii. Vei ști tu pînă unde iedera, răzlețită-n locul în care Sena oglindește Notre-Dame, s-a oglindit în tine? Adesea am scoborît cu ea înecul virtual al înclinărilor ei melancolice.
Iar în plină zi, sub cutremurul sugestiei de absență, vidul rostului tău se înviora de miresme. Acesta-i farmecul Lui, de a turna conso-lări de frumusețe peste pacostele incurabile ale sufletului, de-a umple golurile ce se nasc din viețuirea-n timp, cu impalpabile vrăji. Ora-șul te înțelege. ºi se depune pe răni. Te crezi pierdut: în el te regăsești. De nimeni n-ai nevoie; el e de față. Numai El te poate scuti de-o iubită — ca ea se urcă el în inimă — și, printr-o stranie rătăcire, oamenii iubesc mai mult aici. Atît am fost în el, că, părăsindu-l, mă voi des-părți de mine.
Prin străzile lui înguste, mă năpădeam de-obscuritate, și niciodată n-am văzut, ca din fundul lor, un cer mai îndepărtat. Dar pe bulevarde, el se întinde deodată deasupra ora-șului și prelungește în indefinitul lui urîtul ce visează pe case gînditoare.
Și de-aș retrăi toate azururile crescute peste mări mediterane și pîcle[le] generoase pe landele bretone, laolaltă ele n-ar încălca amintirea lui. Și cînd vreau să-i definesc farmecul, cad în mine și mi-l definesc: neputința de a fi albastru. — Norii se destramă-ncet; privești fî-șiile de azur, ce nu se întîlnesc. Ele nu pot compune un cer, ce se caută și nu se împlinește. Razele se strecoară răsfirate prin aburi nesiguri și poposesc într-un spațiu împînzit. Întindere cenușie și albă, ea acoperă veșnic ceva: cerul e dincolo. Parisul n-are „cer“. — Și cum îl tot aștepți, te amesteci în negura luminoasă, îți pierzi în ea un dor dezamăgit de azur, te risipești în gama sură și capricioasă a boltei aparente, cu gîndul vag la un dincolo, pe care nu știi de îl vrei sau nu. Cerul olandez al Parisului…
Cu el m-am potrivit întotdeauna și dacă n-am avut cu nimeni acordul aceluiași înțeles, l-am avut cu el. Înălțîndu-mi privirea spre nestatornicia lui, în fiece înfățișare traducea nepotolirile mele. Din ceas în ceas se schimbă, se alcătuiește și se dezalcătuiește — șovăielnicie a altitudinii, demon sceptic de azurări și-n-nourări. Părăsit prea adesea în amurgul de oameni al Cetății, cum aș fi ieșit din imediatul nicăieri al dragostei, fără consolarea vecinei lui înălțimi? El e o toamnă-n floare, un sfîrșit auroral. Îl porți cu tine sub toate celelalte ceruri.
…Și cînd sătul de înserările-n amiază, scobori spre sud, pătimind după primăveri, fericirea în revelația albastrului își găsește prea devreme otrava îndestulării. Deznădejdea zilelor identice, abuzul de azur, sațietatea de imaculat se înstăpînesc în tine și privești spre sursa mîngîierilor cu ură și urît. Unde să te ascunzi de-atîta cer, de neînduplecări de soare, de repetarea sinistră a splendorii? Cînd n-ai o inimă pentru atît albastru și nici spațiu în gînduri pentru candorile luminii, plictiseala îndulcește cu veninul și tăria iradierii crude și proiectează văgăuni de cuget pe deșertul monoton. Cum ai găsi fericiri să se măsoare cu un asemenea cer? Desăvîrșirea lui omoară un suflet născut în plăsmuiri incerte.
…Așa te întorci spre Balcanul putred, în care — de nimicnicie — huma fumegă cu oamenii. Răstoarnă-ți țeasta îmbătată de parfumuri și de broderii de gînd, sfarmă-ți visurile din umbra catedralelor, îndoapă-te cu duhorile în care se tăvălesc zdrențe umane, și uită grațiile lucide ale spiritului.
Acel cer nu acoperă pe nimeni, căci el s-a rătăcit cu oameni cu tot. De ce s-or fi oprit pe margini de Dunăre și-n umbre de Carpați ființe născute cu cearcăne și cute, îmbătrînite de neant, sleite de-o nativă neputință? Spre Mări Negre lunecă cu toții, dar ele-s neprimitoare și-i lasă gură-cască la mal, lipsiți amarnic de înec. Plin de răzlețiri prin lume, cu ce te-ai alina între atîția amărîți? Natura acolo înflorește pe cadavre; primăverile surîd pe deznădejdi. Pămîntul negru, fără urma dulce a vreunui pas de fală, ți se ridică-n sînge. Și sîn-gele tău se înnegrește. Și tu zărești spre cer. Și cerul devine iad.
Colț blestemat de lume, timpul a rînjit nemerniciei tale, și nefericirea ta n-a înduioșat vreo inimă delicată, căutătoare de farmece funebre! — Din priveliștea Balcanilor, universul e o mahala, prin care colindă țațe veneriene și țigani asasini.
Patima lor de gunoi vast — în care rînește o veselie cu goarne de îngropăciune — n-a scornit nici măcar vreun zeu libidinos. Ce as- tru dornic de periferie ar fi căzut pe-acolo? — Viermi gălăgioși dănțuind într-o horă a leprei!
Niciodată răzvrătiri curate nu vor găsi țelină pentru îmbujorări cerești. Nădejdile se coclesc și fiorurile se zvîntă. Nenorocul își desfășoară imensitatea.
În razna și-n înfrigurările nemîngîierii, umblînd pe-acele hotare neprevăzute-n nici un plan al Facerii, scăpate din vedere de Dumnezeu și ocolite de diavoli — doliul cugetului amintindu-și de alte spații ridică spînzurători speranțelor și tot ce-i floare-n inimă își leagă visul de un ștreang.
Prin ce miracol, într-un trup alcătuit din toate întîmplările materiei, încolțește durabil lepădarea de accidentele irezistibile ale zilelor? Inspirațiile subite te aruncă — peste închipuirile tale — deasupra vieții. Dar că poți fi consecvent, că rămîi pe poziții în al nu știu cîtelea cer, e atît de greu de înțeles, încît mai repede pricep pe-un bețivan etern, decît pe-un mîntuitor neîntrerupt. După ce citești pe Buddha sau pe alt profitor de sublim, ai cere peste tot ciorbă de burtă.
Să nu le fie milă profeților de ei înșiși? Cum de nu se înduioșează de lunecarea nesăbuită pe panta înălțării fără ieșire? Sublimul n-are gust, pe cînd aromele nedesăvîrșirii rătăcesc mintea, cu sugestiile lor de cădere. Monotonia revelației continue face din religie o îndeletnicire atît de neprielnică. Pămîntul cîștigă din a nu avea sistem. Călcînd pe el, știi prea bine că nu vei ancora nicăieri, căci insuportabilul lui întrece pe al mării. Filozofii, îndrumătorii și binefăcătorii, în fugă după statornicie și credin-ță, s-au refugiat aiurea și l-au disprețuit. Ei știau că pămînt înseamnă drept la accident și, cum dezertau capriciul, ce-ar fi făcut în raiul lui nărăvaș?
Pe el îmi tîrîi oasele, pe el să rămîn. Unde m-aș duce aiurea? Unde mi-aș astîmpăra furiile cu un nesaț mai falnic și mai crud? Cu proștii zglobii din jur, milostivindu-te bucuros de golurile lor, înăbuși dorul depărtărilor, și-n vrăjmășie cu semenele nule torni treabă-n iluzii. Un zbucium fără fir în continente sterpe.
Pentru a-l abate de la perfecțiune, Demonul trimite în fața lui Buddha dănțuitoare îndemînate-n dragoste. Ele desfășoară cele 32 magii ale dorinței. Nu reușesc. Apoi cele 64; nici atunci. Preafericitul rămîne nepăsător și posibilitățile de vrajă, istovite.
Acel ce-a știut atîtea — și-n primul rînd neantul cărnii — și-a refuzat singurul mod de a greși care-i verifica doctrina. Prin dorință în-vingi pămîntul la el acasă. Omorîrea ei e cri-mă în contra nimicului.
Detașarea prințului divin mușcînd din carnea pieritoare — ce simbol al împreunării veș-niciei cu neantul! Dacă Buddha ceda ispitei, pitorescul echivocului în peisajul absolut al existenței lui l-ar fi propus ca singurul model urmașilor. Ineficiența tentației compromite pe toți acești iluminați, care n-au vrut să trădeze Nimicul cu Viața — nimic și ea, dar mai cu suc.
Muzica înlocuiește religia din a fi salvat sublimul de la abstracție și monotonie. Muzicienii? Senzuali ai sublimului.
De s-ar aprinde azurul și flăcările lui s-ar apleca spre creștetele omului! Nu liniștea bolților, nici vrăji senine sau surîsuri molcome sub lună! Ci vijelia aștrilor înnebuniți altoită pe figurile năpraznice ale gîndului.
De ce stau lucrurile, cînd focul tău aruncă tunete spre înălțimi? Pe alei de parcuri privești tremurul nemișcat al frunzelor. Dar crengile tale s-au aprins în văpaia stelelor! Cîte ceruri ai îngropat în tine, că, scoborînd prin arheologii de cimitire, atîția zei apuși se vaită spre lumină și îngeri, ce în sînge își zbat aripi cu ecou în suflet?
Nu-mi voi ochi trecuturi în care zac idoli pustiiți și Isuși ai întîmplării. La ce-aș trezi stafia plînsurilor din nopțile ucise-n privegheri? N-am stropi de risipit pe cruci și pe coline și nici dorinți de trecătoare învieri. Ci-n înviforarea lumii, să fiu răscolitor de melodii, să-mi vărs vocile sîngelui în ruina de sunete a spațiului. La ce-aș mai conteni un puls pornit spre ropot și-o carne roasă de imensitate și de cîntec?
Nu pe ape moarte vreau să visez pămîntul, ci pe stînci zdrobite de îmbrățișări de spumă.
Cutezanțele spiritului hîrbuiesc existența. Dar apoi cu ce pași delicați nu călcăm pe fărîmele ei! Ne pedepsim excesul de curaj și căutarea impudică de adevăr în calda înduioșare pentru rămășițele firii, măcinată de duhul hrăpăreț.
Ce-i mai superb ca mîndria cugetului plutind peste toate și descinzînd din cînd în cînd cu inspirată răutate printre lucruri! Un spirit dornic de aventuri e neînduplecat și cinic, plin de îndoieli și de rînjete. Ne înălțăm prin fierea vastă ce sfredelește aspectele și aruncă otrăvuri în aparențe, pentru a le gusta destrămarea și a le despuia de-o fascinație vană. Cunoștința devine întreprindere și acțiune, în patimi de hienă filozofică și-n deliruri lucide de șacal. Deodată ți-ai oprit zborul și-ai scoborît cu aripile adunate să-ți înfigi ghearele în realul de sub tine. Spiritul e vultur și șarpe, unghii și venin. Cîți colți ți-au rămas în lucruri este o întrebare pentru adîncimea duhului. În cunoaștere se dezvăluie instinctele fiarei de pradă. Vrei să stăpînești totul, să-l faci al tău — și dacă nu-i al tău, să-l sfărîmi în bucăți. Cum ți-ar scăpa ceva, cînd setea ta de nesfîrșit răzbește bolțile și mîndria înalță curcubee peste prăpădul ideilor?!
O dată ce-ai pustiit firea și chipurile ei, semeția se îmblînzește și învăluie cu păreri de rău deșerturile din urma pașilor ei. Atunci începi să fii uman cu lucrurile moarte și fierea se preschimbă-n untdelemn pe rănile ființei. Cunoașterea însîngerează realul. Orgoliul spiritului se întinde peste el ca un cer asasin.
Dar de cîtă duioșie nu suntem capabili, cînd întorși din apriga aventură, ne aplecăm cu ochi umeziți spre grădinile aparenței desfundate de foamea noastră de adevăr! Nu luăm în brațe ființele lovite de sulițele spiritului și nu se întorc spre noi săgețile ce le-am trimis spre ele? Te împaci cu lumea și sîngeri. Dar în suferința ta e-o bucurie atît de darnică, încît adie cu aripi invizibile pe toți căzuții ucigașelor tale treziri. La capătul drăceștilor avînturi ale spiritului, te transfigurezi într-o mărinimie, ce răscumpără siluirea farmecelor zadarnice, fără de care nu poți trăi!
Cei roși de neajunsul peisajului ființei, mîncați de înșirarea deșartă a ceasurilor, cu ce bucurie nu se dăruiesc străfulgerărilor ce aruncă peste lucruri un cuprins arzător! Într-un suflet atins de vidul lumii, obsesia răzbunării e o hrană dulce și întăritoare, un element substanțial în clipe, o furie ce naște sensuri peste nonsensul general. Religiile, în ura lor împotriva a tot ce-i noblețe, onoare și patimă, au infectat sufletele de lașitate, le-au despuiat de freamăte noi, de conținuturi vijelioase. În nimic n-au lovit ele mai rău ca-n nevoia omului de-a fi el, prin răzbunare. Ce aberație să-ți ierți vrăjmașul, să-i oferi toți obrajii inventați de-o ridicolă pudoare, ca să scuipe și să pălmuiască tîrîtoarele din jur, pe care instinctele te mînă să calci fioros!
Omul e om, în neîngăduințe. ºi-a făcut cineva rău? Dospește ura-n tine, răsucește-ți amarul tainic, frige-ți vinele clocotitoare. În nopți, cînd te cuprinde liniștea vastă, nu cădea-n uitarea destructivă a meditației — arde-ți cu durere și furie tărăgănarea cărnii, înfige-ți veninul năpraznic în măruntaiele dușmanului. Cum ai prelungi altfel viețuirea searbădă?
Vrăjmași găsești pe unde vrei. Gîndul răzbunării întreține o flacără continuă, o sete absolută și, mai mult decît orice plăcere, te așază prezent în lume, lingușindu-ți năzuințele și anii, căci tînăr, rău, lacom de rosturi și de răsturnări, spre ce-ai crește avînturile urii și-ale furiei contrariate!
Popoarele războinice n-au fost crude și aventuroase din poftă de pradă, ci din oroarea de identitate a zilelor, din lipsa de ideal a fericirii. Obsesia sîngelui derivă din infinitul plictiselii, din insuportabilul păcii. Așa și indivizii. Cum ar îngădui ei să lîncezească într-un căscat de nepăsare și-n voluptăți mărunte?
Ce-aș face cu blîndețea și cu celelalte lumi spre care mă îndrumă o religie fără active deznădejdi? Ce-aș face cu liniștea mea? Nu pot să mă împac cu mine, cu ceilalți, cu lucrurile. Și nici cu Dumnezeu. Cu el în nici un fel. Să stau nătîng adorator în brațele lui reci? Dar n-am nevoie de-un culcuș de babe ostenite. Pe spinii acestei lumi mă odihnesc mai bine, și cînd mă înfierbînt devin și eu un spin în trupul Ziditorului și al zidirilor lui.
Iubesc trecutul sîngeros al Angliei, pirateria în moravuri și literatură, viforul patetic de crimă și de poezie. Există scris al vreunui neam în care stropi de sînge să izbucnească mai năvalnic în strofe? Sau vreo inspirație mai sălbatică, mai divin imorală, mai falnic asasină? Dar ce lamentabil a sfîrșit acest popor la porțile parlamentului! Unde sunt pirații de altădată, ce purtau pe mări dorinți de sînge, de cîștig și de necunoscut?
Un neam cunoaște faima în epoci de aventurieri, de vagabonzi, de dezrădăcinați nostalgici, cînd ura, răzbunarea și onoarea deschid inimile spre orizonturi și fac din cuceriri îndemnul de seamă al existenței. Pe dată ce englezii au încetat să fie cruzi și au preferat fericirea cutezanței, bogăția înflăcărării, banul nebuniei, au intrat fără scăpare în apusul rușinos, în calcul, în bursă, în democrație și-n agonie. Rațiunea s-a înscăunat în viața lor — rațiunea ce omoară avîntul națiilor și al indivizilor. Un popor așezat — e un popor pierdut, întocmai ca un ins cuminte. Imperiile se fac de oameni fără căpătîi, de derbedei, de lichele agresive, se conduc și se pierd de deputați, de ideologii și de principii. — Napoleon a fost un smintit din zarea bunului-simț. Franța suferea sub el „fără rost“. Dar o țară nu este decît prin aventură. Pe vremea cînd francezii iubeau să moară din pasiune și glorie, un paradox parizian era mai greu și mai hotărîtor decît un ultimatum. Saloanele hotărau soarta lumii, în dosul inteligenței se adăposteau văpăi și stilul era înflorirea civilă a setei de stăpînire. Spiritul își susținea obrăzniciile subtile pe excese vitale. Secolul luminilor traducea în goblenuri și lucidități granița inutilă a forței și dezamăgirile savante ale puterii.
O națiune se stinge cînd începe să conserve și cînd în spleen sau ennui răzbate doar oboseala de glorie și de bravură.
Dorința de mărire și de inutilitate e scuza supremă a unui popor. Bunul-simț — moartea lui.
Născut din neam fără noroc, la ce-ai osîndi ursita mîrșavă și-ai îndulci prin lămuriri haina hărăzire? La poalele Carpaților mersul lumii trece pe lîngă om și soarele se-neacă în bălegar și în vulgaritate. Nici un ideal nu stropește veselia mortuară a supușilor vremii, în preajma aceea de Răsărit.
Treaz, te ucide urîtul. Vidul agresiv al dureroasei Patrii și pustiul ce vîntură în sufletul fiilor ei te mînă-n cîrciumă și în bordel, ca-n transe de periferie să uiți amarul de veacuri al țării și lipsa de podoabe pe stemele și stepele inimii. Așa te-mbeți și-njuri, ca să nu-ngenunchi și să te rogi.
Mîhnit de-atîți neoameni, cu poiene și livezi înșeli deșertul natal. În codru, valahul s-a consolat de urgii; în codru, tu te-ai consola de el.
A fost scris ca urmașii sîngelui dac și a[i] altor ginți nesigure și turburi să nu-și înțelenească nici un gînd în fericire și stropii noștri să înmănuncheze în șirag de nemîngîieri moșteniri de seminții înfrînte. Suspinul și blestemul au fost strategia noastră, ciobani rupți din vreo stea a destrămării, rînduiți suirilor spre cer și înjosirii în timp.
Robia nativă a stins suflarea slavei într-un neam încercat de osînde. Orgoliul făpturii îi e străin. Nici ifosul măcar nu-i cunoscut păstorilor de turme și nu de idealuri.
De-aș avea naivități de înger și credințe de copil, nici atunci n-aș fi vlăstarul lui încrezător. Din naștere cu ochiul treaz — și mai trezit încă de tărîmuri unde suflă duhul, calc sîngerîndu-mi mîndria pe cătușele sub care se boltește din începuturi popor de slugi ce-și pîngărește rostul. La vreun liman, nu va ajunge. Restriștea-i soarta lui.
Să-i născocesc chemări pe care el le dezminte, nu mai pot. Viețuirea lui rănește tot ce se-nalță deasupra dezamăgirii. Orice nădejde e nesăbuire, iar a fi profet e un exercițiu de cinism.
Și inimii parcă i-a pus chingă, micimi de doină, iar darnicului Timp i-a răsucit curele să nu cumva să fugă cu pași repezi spre viitor.
— Ce nație-i asta? — te-ntreabă mintea înfrigurată. Mersul ei nu s-aude-n lume.
— El se aude-n deznădejdea mea.
Gîrbovita soartă, cine să i-o îndrepte? Și cerul se strîmbă parcă scîrbit de neînfăptuirile valahe — și din înălțime, cu dispreț, îi azvîrle, ca un plocon dorit, dezlegare de orice menire.
Încotro să privești, de cine să fii mîndru?
Neam de nevoiași, nețărmurit în nenoroc, creat spre a mări tristețea celor născuți triști… Într-o conștiință amurgită și obosită-n țări putrede de slavă, ce nu mai au trebuință de viitor, nesoarta valahă adaugă o umbră grea infinitului de întuneric al sufletului. Doar așa mai respiră poporul de păstori în gîndurile ce-au făcut ocolul Ninivelor trecute și prezente. Cărui alt rost ar corespunde căciuli seculare în vraja negativă a toamnelor spiritului?
…Strămoși ce v-ați gemut anii în fluier, în mine nu mai sunteți. Cîntecele voastre n-au răsunet în doruri pline de dulci înstrăinări și de meleaguri norocoase. Alături de voi, singur mă voi stinge. Și oasele mele nu vă vor povesti pe unde mi-am pierdut onoarea măduvei și licăririle creierului.

(II)

De-aș conduce oști, le-aș duce la moarte fără minciuni: fără patrie, fără ideal și fără hoția vreunei răsplate sau a cerului. Le-aș spune tot — și-n primul rînd ce fără preț e viața și moartea. În mod cinstit nu poți îmbărbăta decît în numele nefirii; cum există ceva, sacrificiul, cît de mic, e pagubă ireparabilă.
Moartea-i o fantomă, ca și viața. Nu pot muri decît știind că-n rostul lor nu e nici pierdere și nici cîștig.
Au fost, cu toate astea, șefi de oști pe cale de a nu se înșela…
E greu să iubești pe Marc Aureliu; să nu-l iubești, tot așa. Să scrii despre moarte și nimicnicie, noaptea într-un cort, să măsori micimile vieții în zăngănitul armelor! Ca paradox uman, e tot așa de straniu ca Nero sau Caligula. Dar ce mare era împăratul gînditor, de nu făcea școală la stoici și nu-și îngrădea simțirea într-o învățătură de mîna a doua! Tot ce-i doctrină în el e mediocru. Concepția materiei, a elementelor, resemnarea ca principiu — nu mai privesc pe nimeni. Sistemul e moartea filozofilor, cu atît mai mult a împăraților.
Din toate reflexiile lui, nu-i viu și rodnic decît fiorul izolării. În cel mai mare imperiu, capul n-are pe ce se sprijini; în cea mai mare stăpînire, cel mai puternic nu dispune decît de ideea sfîrșitului. Marc Aureliu e simbolul pur al ciudățeniilor decadenței, al vrăjii ce emană din apusurile de cultură.
Pămîntul e al tău — și tu n-ai alt sălaș decît zădărnicia. De-ar fi urmat el pe tragicii greci, neînlănțuit în doctrină, ce exclamații n-ar fi înregistrat spiritul uman! Stoicismul i-a impus o pudoare — care ne jenează. Și el însuși, de n-ar fi fost stingherit de învățători, de n-ar fi suferit de plaga uceniciei — cîte din deznădejdile faptelor de arme nu s-ar fi amestecat în gîndurile ce le neagă cu o bunăvoință ce ne dezamăgește!
Marc Aureliu n-a avut conștiința neantului ca războinic. Ce poezie stranie am pierdut! Searbăda înțelepciune l-a ferit de contradicțiile care dau atracție de mister vieții. E prea multă acceptare în împăratul roman, prea multă împăcare, prea multă rușine de extremitățile cugetului. În sfîrșit, prea multă datorie. Să-l fi văzut, însă, în fruntea legiunilor ducîndu-le spre mărire cu un dispreț echivalent patimei de cucerire! — Trăim cu adevărat încercînd o pasiune cu contrariul ei. A nu lua un leac fără otravă, și viceversa. Cînd urci o pantă fii simultan în punctul simetric al scoborîșului. În felul acesta nimic nu-ți scapă din putințele de-a fi.
La toate întrebările noastre răspunsul Plictiselii e același: lumea asta e o lume răsuflată.
Astfel, te hotărăști să faci totul împotriva Ei.
Noul nu există decît în noi. Nici în lucruri și nici în ființe. „Realul“ e o feerie de aparențe ce te încîntă, cîtă vreme cîntecul tău sprijină ritmul jocului lor. Fără înstrunirea noastră, vălul ce susține parada numită viață se sfîșie în fulgi plutitori de iluzie — și din tot ce se desfășura văzului nu mai rămîn nici măcar umbrele realului amăgitor.
Funcția plictiselii e sfîșierea acelui văl. — Avea-vom noi atîta putere de cîntec, încît să-l unduim mai departe peste o lume fictivă, existentă în vîlvîirea închipuirii noastre?
Întreaga fire e-o înșelare decorativă a muzicii lăuntrice.
În dosul lumii nu se-ascunde altă lume și nimicul nu tăinuiește nimic. Oricît ai săpa căutînd comori, zadarnică e scormonirea: aurul e risipit în duh, dar duhul e departe de-a fi aur. Să defaimi viața prin nefolositoare arheologii? Urme nu sunt. Cine să le fi lăsat? Nimicul nu pătează nimic. Ce pași să fi trecut pe sub pămînt, cînd nu există nici un sub?
Rămîi cîrmaci pe undele aparenței și nu te scoborî în sol al straturilor ascunse. Irealitatea e la fel. Că ești la suprafața mării sau în adîncul ei, tu nu poți ști în nici un loc mai mult decît în cel [în] care te afli. Și nu te afli nicăieri, căci nicăieri e vastul pretutindeni.
Visul nu-i mai înșelător ca spuză a somnului sau a trudnicei cazne din zi. Vis e peste tot. Vedeniile impalpabile ale nopții cum ar fi geloase pe stafiile zvonite-n harța dintre muritori?! Alcătuirile lumii se-ntrec în nălucire.
Din a întreține patimi într-un univers fantomal, omul e vrednic de faimă.
Tu, însă, urmează-ți calea și cu urgie gînditoare apleacă-ți razele s-o luminezi, asemeni unui soare sceptic.
Cînd nu năzuiești prin înclinări firești spre împliniri și fapte, ce te împinge cu strășnicie spre săvîrșiri? Și negăsind nici o dovadă împotriva trîndăviei, ce te mînă spre febra ceasurilor și-a actelor? De unde remușcarea risipirii vremii, după ce-ai întrevăzut substanța de deșertăciune a timpului?
Fiece clipă se pierde pe vecie. Un în curînd al neființei te paște la întretăierea respirației cu lumea. Ce amîni, ai amînat pe totdeauna. Moartea e de față, iar tu nu poți rămîne putință în ea — eliminare incurabilă a posibilului.
De nu m-ar fi urmărit acel în curînd fatal, nimic n-aș fi adăugat înregistrărilor simțurilor. Toate le-aș fi lăsat pe seama bătrîneții. Cine nu-i pîndit de chemările sfîrșitului are timp nesfîrșit. Și de aceea nimic nu-ndeplinește. Orice înfăptuire — și-n primul rînd înfăptuirea ta — derivă din obsesia statornică a morții. Chemările ei creează voința, dau accente patimilor și răscolesc instinctele. Frigurile acțiunii sunt ecoul ei în timp. De n-aș simți că sunt deschis morții oricînd, că n-am acoperire și întărituri din partea ei, nimic n-aș ști, nimic n-aș vrea să știu, nimic n-aș fi și nimic n-aș vrea să fiu.
Dar văd că ea-i aci. O văd. O fug și o apropii. Sunt ea și nu sunt ea. Ce-i rană-n mine e spuzeala ei. Și-s rană peste tot.
Am întrezărit adesea, purtat pe melodiile nesomnului, lumina galbenă a dimineților și lucrurile nehotărîte de-a se deștepta. Paseri ciripeau fără rost unei naturi înstrăinate parcă pe veci de ziuă. Și gîndurile mele ciripeau și ele, dar înapoi spre noapte. Atunci vedeam sclipirea violetă a morții și încercam zadarnic să mă presar pe lipsa de vecie a zorilor, să cred în dimineți.
…Și dacă-mi port amintirea spre toți aceia, de la care am învățat ceva, mi se pare că secretul atracției lor pleca din vecinătatea morții. Fiind veșnic la margine, ei se aflau pe tărîmul firesc al cunoașterii. În glasul lor răzbătea agonia savantă a materiei, cu destinul ei firav și dureros, și cuvintele lor se desprindeau grave și inutile, nervoase și amare — concepte în dezastru, în înfloriri finale. Căldură n-am întîlnit decît în sufletul lor. Din ei emanau miresme gîndite, sentințe purtate pe-un agresiv parfum. Amestecul de boală și vitalitate răstoarnă ciudat alcătuirile firești, căci ei nu erau pe nici un meleag și erau pe toate. Răul ascuns în frăgezimile vieții — ce coexistență de toamnă și de primăvară în idei! N-am iubit decît pe cei ce n-au înțepenit în nici un anotimp — și-n preajma lor, împrejmuiți de moarte, uitam climatul spiritului, devenind spirit cu ei.
Că oamenilor nu le e ruși