Cand singuratatea te paralizeaza si vidul ameninta sa iti cuprinda sufletul si inima te trezesti in mijlocul unei strazi pline de oameni. Si ii cunosti pe toti sunt prietenii tai. Te uiti la ei, astepti sa iti zambeasca sa te recunoasca, in timp ce frica pune stapanire pe tine. Frica de singuratate si de vid. Ei nu te vad, nu te recunosc. Incepi sa strigi si sa plangi….si alergi…alergi pe strada in speranta de a gasi ceva. Poate un loc cald cu multa lumina…..dar stii, undeva in adancul tau, ca poate nu vei gasi acel loc niciodata. Si alergi de bezmetic prin multime, te impiedici si cazi, te ridici si te gandesti la durere…dar continuui sa fugi. Brusc te opresti ! Realizezi ca nu ai inaintat nici un pic, ca esti tot in acelasi loc, pe aceeasi strada. Te uiti la oameni….nu-i mai recunosti, nu mai sunt prietenii tai….sunt niste figuri sterse, parca de ceata, gri. Sunt reci ca de gheata si tristi. Iti dai seama ca, de fapt, sunt morti ! Frica isi face loc, tot mai adanc in sufletul tau, ca o felina ce se cuibareste intr-un loc cald. Si deodata realizezi ca nu mai esti in stare sa fugi, nu mai ai ce sa cauti….pt. ca nu mai stii ce vrei sa gasesti. Si te asezi jos,obosit in mijlocul acelei strazi, devenite acum pustii.
Si te cuprinde noaptea…grea si trista ca o cortina cazuta in urma unui spectacol jalnic….spectacol in care tu ai jucat rolul principal. Si in intunericul gros si umed realizezi cat esti de singur si pustiit de o viata care ti-sa parut prea grea. Si realizezi ca oamenii pe care ii cunosteai si iubeai, de fapt, nu au existat niciodata……realizezi ca nimic din ce iti amintesti nu a existat. Esti singur intr-un univers inert….singur… atat de singur……
Si incepi sa plangi….greu si amar lacrimile se aduna pe obrajii tai…le simti caldura…si gustul sarat..si realizezi ca esti viu….VIU! Si te intrebi ce cauti intr-un univers mort… in VID. Te ridici de jos si alergi iar, sperand sa scapi de acolo….dar unde sa fugi intr-o lume ce nu are inceput si sfarsit? Unde? La cine?
Si vrei sa fii intr-o padure, toamna, sa adie vantul dulceag cu miros de frunze galbene…sa vezi cerul albastru prin coroana unui copac rosiatic. Si razele unui soare cald, ce coboara in asfintit, sa te mangaie pe obraji, sa iti topeasca lacrimile grele si sarate. Iti imaginezi totate astea…si brusc iti dai seama ca de fapt acolo esti. Ca padurea este reala ! Si te intrebi cum oare ai ajuns acolo? Cine oare poate sa raspunda? Cine? Oare e deajuns numai sa visezi? Oare visele ne salveaza de VID?