A trecut atata timp peste parul alb al toamnei incat oboseala se simte pana aici, in camera cealalta, cea inghetata a iernii. Praful frunzelor ruginii s-a evaporat din paharele de cristal de langa pomul de craciun.
Nu e timpul acum pentru reprosuri si regrete- mai e pana la Anul Nou. Promisiuni entuziaste, uitate intr-un jurnal de ianuarie, inghetat si el in albia unui paraias secat. Cum as putea explica, atunci cand stiu ca imi va intoarce spatele? Cum sa o rog sa ma asculte, cand stiu ca eu insami nu aud? Cand nu aud vorbele ei tacute, asemeni vantului ce spulbera pietrele unei ruine? Mi-e dor de dorul ei, de melancolia sumbra a unei nopti de toamna.
Din nou apare nisipul in ochii mei, asa cum l-am lasat iarna trecuta: in carafa sparta, ce se voia clepsidra. Rosul adanc al vinului imi umple amintirile de sange... as vrea sa il adorm, sa il visez si sa il uit. Iluzii obscure ale unui biet nebun de fericire. Au ramas ochii sa imi arate calea ce trebuie sa o urmez pentru a ma intoarce. Firimiturile mele au fost lasate in padure, pentru a ma pacali, pasarile nu mai canta si arborii nu mai sunt infricosatori; poate doar obositi.
Nu mai e nimeni aici. Doar tu si eu. Si imi doresc sa plec. Sa evadez din toamna aceasta, asa cum nu va mai fi nici una. Stropii de ploaie mint, minte umezelea ce imi strapunge pielea, ca o dovada a nemuririi... ei. S-au ofilit brazii, sunt goi si stringheri in vulnerabilitatea lor. Mi-e dor de o iarna a toamnei mele. Inghetata, sumbra si grea. Ca un zambet presat intre filele unei Biblii.