Am ratacit.
O pornisem pe o cale, acum ma veti gasi abandonat pe o banca pustie de parc. Vantul rece se loveste de mine si imi arunca in fata frunze vestede. Ca pe un repros. Nu am cum sa ma apar, fiindca nu-mi gasesc posibilele cuvinte salvatoare. Ma las astfel lovit, si imi ghemuiesc si mai tare pumnii in buzunarele hainei.
Sunt sarac.
Nu am nimic de oferit.
Daca ar fi fost o zi de primavara, stralucitoare ca un buchet salbatic de flori, smuls dintr-o gradina cu porti si garduri inalte, tacute si misterioase, ascunzand casa ei, as fi putut scoate o mana si sa risipesc din ea cateva seminte de floarea soarelui, ascunse acolo in captuseala cine stie de cand, catre porumbei.
As fi putut asculta cearta copiilor de pe banca de alaturi, sau as fi putut privi norii, iar soarele mi-ar fi incalzit placut obrazul.
Nimic din toate acestea. Ea e doar in mintea mea, casa ei nu exista, nici gradina, nici florile, nici soarele.
Ma veti gasi abandonat pe o banca de parc. In mine se vor opri toate frunzele ude si pe jumatate putrezite. Eu am sa fiu acela care o sa ramana in urma atunci cand voi va veti ridica glumind, discutand animat, tinandu-va de mana, strangandu-va mai bine hainele, luand cu grija sacosa, sa nu se sparga ceva, el incercand sa o impace, strigand un cunoscut de pe celalalt trotuar, tacuti, drepti, grabiti, plictisiti, trasi de cainele nerabdator.
O pornisem pe o cale. Acum am ratacit.