Iata ca se anunta o zi radioasa, ca soarele imprastie binefacerile sale din-naltul balconului sau de azur, ca in departari scanteie marea si ca muntii trec pe apa visului ca o suflare. Am putea merge cu pieptul dezvelit, cu fata surazatoare in aceasta recolta de bucurie.

Si totusi, cea mai mare parte dintre noi, cu fruntea ingrijorata si plecata spre pamant, ne zbuciuman sub greutatea tristetilor si a infrangerilor. Oare niciodata nu vom ajunge sa rupem odgoanele trecutului si sa ne aventuram pe oceanul maiestuos al fericirii? Ce exista atat de pretios in memoria noastra de care sa nu ne putem vreodata desface?

In mijlocul sarbatorilor anotimpurilor, ne instalam cu catrafusele noastre si cu tot felul de fiare vechi...Angoasele noastre, disperarile sunt ca rulotele tiganilor, afumate si pline de o mie de nimicuri, la marginea unei privelisti frumoase.

Ne ascundem de fericire cum ne ferim de soare. Repede ridicam corturile zdrentuite, tragem intre noi si lume o frontiera de ceata si de funingine. Trecutul nostru a fost sumbru, e-adevarat, dar e asta o ratiune ca sa indoliem prezentul?

Viitorul ne ofera campii roditoare, unde zorile si apusurile zburda ca manjii in libertate. Sa alegem unul din acesti manji, sa punem mainile pe narile sale frematatoare, sa ne infundam fata in coama vantului. Si daca e vorba de amintiri...sa alegem imaginea de demult a unei vacante. Pentru ca daca oriunde ne gasim instalam ca un scaun pliant peisajul ce purtam in noi, de ce sa poluam lumea cu ruinele din memoria noastra si nu cu cele cateva coloane rare si vitralii care sa straluceasca...?