Astăzi dimineață m-am trezit în frig. Pătura cu care m-ai învelit aseară, pătura de foaie de arin, cu ceva fag și stejar amestecat, cu vreo două rămurele rupte de vânt, se dăduse la o parte din cauza mișcărilor mele visate sau poate din cauza aceluiași vânt. Îmi era rece. Cu genunchii la gură, cu ochii cârpiți, te căutam dârdâind ușor, molatec. Aseară împărțisem aceeași rădăcină noduroasă ca pernă. Încă se mai vede urma capului tău pe mușchiul verde-întunecat. În locul unde urechea ta își făcuse culcuș se juca o goangă întoarsă pe spate, amorțită și ea, lovind cerul în jocul apropiatei morți. Eram gol. Așa adormisem aseară, goi, îmbrățișați. Goliciunea mea nu mai era tot atât de fericită ci stingheră. Mă ascundeam de cerul plumburiu, cum ți-am mai spus, cu genunchii la gură, neîndrăznind a mă arăta așa cum sunt lui și pădurii ce ne cânta astă noapte lovindu-și crengile, căzându-și frunzele: iubiți-vă, iubiți-vă. M-am ridicat într-un târziu, se făcuse amiază, era ceață. Aplecat de spate, mai mult de rușine decât de frig, am început să-mi caut straie. În poiana aceea nu am mai găsit floare din care să-mi fac măcar o coroniță, nici măcar o ferigă cu care să-mi acopăr pieptul vânăt. Dintr-o bucată de scoarță mi-am făcut sanda. Acum nu mă mai doare talpa când te caut. Malul pe care râdea izvorul nu a vrut să-mi mai dea brusture. Din nisip și o bucată de humă udă mi-am tors fir de cămașă lungă. Nu îmi mai tremură inima... de rece. Am trecut și pe sub salcâmi și prin zmeuriș și mi-am făcut căciulă. Îmi stă pe frunte. Acum este iarăși seară. Adăpost nu mai găsesc. Toate se obișnuiseră a găzdui două suflete, nimic nu mă mai recunoaște. Îți scriu pe rădăcina ce se făcuse pernă, scrijelind literele cu mâna goală. Martorul meu, goanga, îți va da de știre de unde mai sunt. Suflă încet și cald peste el, așa cum numai tu știi să dai viață, căci ea, obosită, și-a încheiat jocul.

Pan
20.09.2002