-Bă Gică, nu-mi placi! Zău de-mi placi.
Ce are ăsta cu mine? Nici măcar nu mă cheamă Gică. Mă plimb și eu ca tot omul după o zi de muncă. Mă tot prăfuiesc pe ghete de vreo două ore prin Obor. Am ajuns în talcioc, locul meu preferat. Bucăți de te miri ce, angrenaje și rămășițe care or mai folosi la ceva. Câteodată mai găsesc câte un fier de călcat cu cărbune sau câte o ediție veche a vreunei cărți.
-Păi bine baragladină, asta ne fu vorba? Spune rotofeiul ăsta țigănos care deja începe să mă calce pe nervi cu tonul autoritar și confuzia jenantă.
Nu știu ce-mi vine:
-Iartă-mă șefu, am uitat. Spun aparent mișcat, cu privirile la gheata pe care o lovesc cu vârful în pământul bătătorit.
-Uitași mă? Păi d-aia te trimise nea Pișcu la mine, ca să uiți? Păi d-aia băă, n-are ursu coadă bă! Păi ce știți voi golanilor cum se câștigă pâinea? Și acum cum facem cu baba?
Mă gândesc dacă ar trebui sau nu să continui gluma asta. Cine știe ce idioțenii îmi va fi dat să aud.
-Păi cum vrei mata șefu.
-Păi da bă, oi face după capu meu, nu după capu tău ăla prostu!
Începe să scotocească printre tot felul de acte și resorturi aflate într-o cutie ruginită. Găsește un telefon mobil. Din portofelul pântecos ca și el scoate o cartelă SIM, o freacă de pantaloni după ce în prealabil o aburise suflând puternic de două ori peste ea. Parcă ține în mână o relicvă. De la distanță, cu degetul butucănos, țeapăn ca un arătător, murdărit de cine știe ce uleiuri comestibile și vasiline gresante, apasă tacticos pe fiecare tastă în parte, rânjind satisfăcut la fiecare bip ce confirma formarea cifrei. Citea numărul de telefon dintr-o agendă făcută zob de atâta folosire. Ochelarii cu o lentilă spartă, legați pe după gât cu o sfoară de cânepă, probabil trebuiau să îi confere un aer academic. Nu prea reușeau.
-Mare lucru tehnica asta! Ce te uiți așa? Ia pune mână și stânge cartoanele alea! Toate lucrurile e bani bă fiță! Toate bă!
Cred că am înnebunit. Mă las din ce în ce mai prin de jocul ăsta. Ce mi-o trebui?! Acum jumătate de oră deja îmi făceam planuri de după amiază. O oră de somn și după aceea, mai pe înserate, un film la Lăptărie cu prietenii. Poate o să și mâncăm ceva. Au ăștia la „mama lui Enache” un ciolan pe fasole și o ciorbă de burtă fără egal în tot Bucureștiul. Este răcoare acolo și relativ ieftin. Oare ce film rula? Mi-au spus băieții dar am uitat. Mereu am probleme cu numele.
-Bă Gică, mi-a spus nea Pișcu că nu ești băiat prost bă. Păi cum de uitai tu bă să treci pe la babă să ridici marfa? Rotofeiul vorbește cu mine ținând sprânceana ridicată pe partea dreaptă unde ține telefonul.
Nu apuc să-i răspund.
-Alo, șefu? Pupa-ți-aș tălpile- ca să vezi că are și Rotofeiul un șef- auziți șefu, mare problemă, am unu nou, uită să treacă p-acolo, știi matale... .
Vorbește aplecându-se de șale de parcă șeful său se află undeva în fața sa.
-E nou, da-l dau eu pe piață-continuă noul meu șef, ținând cu amândouă mâinile telefonul mobil aproape de gură ca pentru a face o confesiune- e de-a lu nea Pișcu, și neaa Pișcuuu... .
Am terminat de strâns cartoanele. Le-am stivuit în ordine după colorit, material și formă. Sunt în mare parte ambalaje, resturi de cutii de carton. Printre ele, mai colorate, două afișe electorale, rupte, de pe care zâmbește față înjumătățita a cine știe cărui primar de sector sau deputat. Le-am legat cu sfoară de cânepă și le-am pus lângă alți baloți de cărpă și saci cu sticle de plastic într-o baracă de tablă, pe care mi-a indicat-o Rotofeiul gesticulând, nevrând probabil să transmită șefului său starea de iritare cu care mi se adresa.
-Gata șefu, s-a făcut! Păi se poate, ce nu facem noi pentru matale?!
Închide telefonul, scoate cartela pe care o depune cu două degete înapoi în portofel ca pe un timbru de valoare într-un clasor de colecții. Amestecă telefonul prin cutia cu hârtii și alte nimicuri și întorcându-se spre mine îmi spune înciudat:
-Vezi bă în ce mă băgași? Baragladină!
Dă din cap nemulțumit. Se scutură din toate burțile și cu același deget mă amenință:
-Bă, o singură dată de mai pățesc cu tine așa ceva și te trimit pachet la nen-tu Pișcu, bagă la cap!
Se uită în jur ridicându-se pe vârfurile picioarelor.
-Băăă Gicăăă băăă!
Alt Gică? Sau o fi originalul?
După câteva minute apare un tip slab de vezi prin el. Cocoșat de la plecăciuni , cu glas tremurat, o omidă bipeda la vreo 1.90. Învârte în mâini cheile unei mașini, joacă de pe un picior pe altul.
-Da șefu.
-Bă Gică, nu-mi placi! Zău de-mi placi! Cu mâinile prinse la spate, ridicându-se și coborând pe călcâie, îl apostrofează pe omu omidă, alt Gică ăsta.
-Þi s-a urcat și ție la cap. Unde fuseși bă de dimineață până acu? Baragladină!
Nu-l mai ascult. Mi s-a făcut foame. Trebuie să plec. Dacă tot am pierdut somnul măcar să fac un duș și să mă duc cu băieții la ciolanul ăla. Încerc să ies pe nesimțite din piață. Merg cu spatele urmărind discuția celor doi.
-Unde plecași bă! Urcă-ți hoitu în mașină de mergi cu Gică la babă. Aduceți marfa că e jale. Pierdem clienții băăă! Ce știți voi cum se câștigă pâinea! Aerul de filozof al Rotofeiului mă scoate din sărite din ce în ce mai mult.
Mergem prin Bucrești de vreo douăzeci de minute. Gică este șofer atent. LADA 1200 se strecoară pe ulițe pline de gropi și câini vagabonzi. Ne oprim în fața unei case dărăpănate în poarta căreia ne așteaptă o bătrâne îmbrăcată în capăt vișiniu, ros de molii. Baba. Scofâlcită rău. Placa dentară îi joacă în gură când, prin mârâituri neînțelese și împinsături destul de puternice pentru mumia vie ce este, ne împinge într-o cameră întunecoasă unde, fără a aprinde vreo lumină, ne arată câteva cutii legate cu bandă adezivă.
-Golanilor, mișcă bă, mișcă! O înțeleg printre fornăituri. Încruntată baba, eu și mai încruntat și cu o dorință greu stăpânită e de ai trage un dos de palmă. Mă împinge. Cred că sunt vânăt la față. Înșfăcăm cutiile și pe același drum ne întoarcem în Obor.
-Þigări fără marcă, mucles! Spune Gică cu ochii mijiți a mare secret.
Rotofeiul ne așteaptă, controlând piața de la un capăt la altul ca un gardian în inspecție.
-Auzi dom șef? Îi spun trăgându-mi pantalonii și scuipându-i la picioare. Dom șef, eu îmi dau demisia domne!
Să cadă pe spate! Este prea uimit ca să reacționeze imediat. Profit de situația creată și, suflându-mi nasul pe preșul său cu tinchele, îi spun important:
-Auzi dom șef, da matale ai un bisnis de căcat bre! Și mai ești și gras și prost.
Plec calm legănându-mi umerii. Ce-o păți Gică a lui nea Pișcu, cum scapă Rotofeiu fără atac de cord, nu sunt problemele mele. Și mi-e atât de foame.

Pan
10.09.2002