Ionel și Mărioara s-au înțeles din prima clipă.
Văzîndu-i împreună, mama și fiu, ai fi crezut că sunt conectați la aceeași sursă de viață. Cei doi nici nu aveau nevoie de cuvinte.
Mărioara devenise protejata lui Ionel care nu o lăsa să facă nici o muncă "bărbată".
Să-l vezi pe Ionel venind cu cobilița plină de a fîntănă era o priveliște de pozat nu alta. Era Ionel voinic, e drept, dar era mai mult decît atît. Avea Ionel un fel de grație în tot ce făcea. Mișcările-i erau armonioase și bine gîndite. Economicos în vorbă și-n mișcări era și din această cauză, era în stare să facă munci grele mai abitir ca bărbați în toată firea.
Ionel era autodidact. La 17 ani citise mai toate cărțile din vasta biblotecă a tatălui său și era pe cale să gătească și pe cele din biblioteca satului.
Rușinos și modest se ținea deoparte din calea fetelor și femeilor din satul lui, deși unele îi făcuseră aluzii transparente.
Veni ziua în care viața tînărului Ionel suferi o transfomare crucială.
Ieșise la vînătoare de prepelițe cu tată-su. Amîndoi aveau niște flinte cam vechi, dar Ionel meșterise la fiecare din ele un fel de cătare cu ochean și prepelițele nu aveau multe sanse de a scăpa neatinse. Dagon, cîinele lor de vînătoare nu mai prididea în a aduce păsările vînate.
La un moment dat, cei doi îlvăzuă pe Dagon șovăind. Prepelița era doar rănită și tot sărea cercînd să scape cu fuga.
Ionel se repezi s-o prindă. Pasă-mi-te, voia să vadă dacă nu e rănită prea rău, căci în acel caz ar fi cercat s-o tămăduiască.
"Nimic de făcut", spuse Mihai. "Pasărea aiasta e mai mult moartă decît vie. Trebuie împușcată".
Una e să-l vezi pe Dagon aducînd paseri moarte, alta e să împuști o pasăre fără de apărare.
În primul caz e vorba de un fel de luptă cu un element al naturii, dar în al doilea, de ucidere este vorba.
Ionel ridică arma și trase.
Lacrimi șiroaie pe obrajii lui.
"Tataie, io cu vînatul am terminat. Nici carne să mănînc nu mai vreu".
De la astă întîmplare nici Mihai și nici Ionel nu mai plecară la vînat.
Ionel meșteri un fel de "Camera Obscura" și petrecea mult timp fotografiînd satul și împrejurimile. Parte din poze fuseseră publicate în Gazeta Satului.
Toate ar fi putut fi bune, dar Mihai și Mărioara doreau un copil și Mărioara nu rămînea grea. Medicul satului învinua nu mai știu ce "macrob".
Nici doctorii de la oraș nu fură de ajutor și nici tot felul de vraci și babe cu descîntecele lor.
Tocmai cînd hotărîseră să se lase păgubași, Mărioara rămase grea și după termenul stabilit de bunul Dumnezeu, micuța Dina ieși la lumina zilei.
Frumușică și liniștită era. Prea liniștită. Mai tîrziu se adeveri ceeace Mihai bănuise de la bun început. Fetița era înapoiată mintal, dar înconjurată de dragostea tuturor, se dezvolta armonios pe cît se putea fără să sufere prea mult.
Înr-o bună zi veni în satul lor un reporter de la oraș. "Musai să scriu ceva despre familia aiasta minunată" spuse.
Ionel era plecat în pădure cu aparatul lui de fotografiat și nimeni nu știa cînd se va întoarce.
Rămase reporterul o zi și încă una și în a treia îl vede pe Ionel venind cu aparatul de fotografiat într-o mînă și pe umăr cu un trunchi mare de coapac din care plănuise să facă o statuie pentru a o pune în grădina din jurul casei lor.
"Cît drum ai cărat trunchiul aista?", întrebă reporterul uimit foarte.
"Păi de ieri de pe la prînz. Mi se făcue dor de casă și voii să mă întorc mai repede", răspunse Ionel.
"Eu așa ceva n-am mai văzut", spuse reporterul și țuști la oraș, întorcîndu-s mai pe seară cu un prieten antrenor șef la cercul de pugilistică din oraș.
După cum am ai spus, poate că Ionel nu era prea puternic, dar era forte armonios clădit și judicios în mișcări.
După alte două zile, Ionel se trezi pe ringul de box cu niște mănuși de toate zilele pe mîini.
În ring intră un antenor pentru a vedea ce poate Ionel.
"Cearcă să mă dobori", spuse cu plictis în glas.
După vreo trei ceasuri, cînd antrenorul se trezi din leșin, spuse că regretase imediat vorbele sale în momentul în care îl văzu pe Ionel ridcînd dreapta și cam în același timp și stînga. Pasămite, Ione putea boxa cu ambele mîini, făcînd, dealtfel și toate treburile, scrisul inclus, fără nici o predilecție pentru o mînă anume.

Și iac-așa Ionel se trezi pugilist.
"Tataie", spuse Ionel, "doar știi că nu vreau să văd sînge. Antrenorul sîngera".
"Ionel dragă, tu hotărîști", răspunde Mihai.
Mihai nu știa că Ionel citise de un chirurg american care mai apoi îi scrisese că o poate opera pe Dina în spitalul lui, penru suma de 80.000$. Ionel făcuse socoteala că vor avea nevoie de dublul acestei sume pentru bilete hrană și hotel. Noua lui meserie îi putea aduce suma necesară. Cînd cu semnarea Contractului, managerul dori să-l semneze pe cinci ani, dar Ionel ceruse să poată pleca atunci cînd va dori el. Asta find condiția lui, managerul nu a avut încotro și Contractul a fost semnat așa cum voise Ionel.
Meciurile lui Ionel se succedau cu mare repeziciune, tot așa și knock-out-urile aplicate adversarilor săi.
"Ionel", spuse managerul, "măi frate, păi nu se poate așa. Mai menajează-i și mata. Adică cum? Plătește omu' "belet" și mata faci praf adversarul în cinci secunde? Clienții vor să vadă ceva "action". Trage și mata de timp fro trei reprize. Pe puțin trei".
Ionel nu lovea niciodată în față. Citise el de pugliști a căror creier fusese vătămat pe ring și de aceea țintea în piept, sau în stomac peste centură.
Veni și ziua cînd în fața lui îi puseseră, nici mai mult, nici mai puțin decît pe Campionul Lumii la Categoria Semi-grea.
Din colțul lui pe ring Ionel se uită bine la campion. Bătrîn era Campionul. Bătrîn pentru meseria lor. Pe puțin 35 de ani. Mîna stîngă îi cam tremura și Ionel pricepu că de un început a bolii lui Parkinson e vorba. Boala de care suferă pugiliștii care au "încasat" prea mulți pumni în cap. Mai văzu Ionel teamă. Campionul știa că Ionel este un adversar redutabil. Era lucru cunoscut că Campionul se va retrage bogat imediat după acest ultim meci. Miza era de 500.000$, care la acea vreme era o sumă de neauzit pînă atunci. În caz că Campionul ieșea învingator, el urma să primească 250.000$. În caz invers, 150.000$, Ionel primind doar 80.000$. Dacă meciul era indecis, Campionul nu-și pierdea titul și primea tot 250.000$, iar Ionel 65.000$.
Ionel știa ce avea de făcut. După 15 reprize meciul fu declarat indecis și Campionul ieși la pensie cu bani și titlu.
A doua zi Ionel primi o vizită neașteptată, ghiciți de la cine și un cec în valoare de 250.000$.
Acum puteau pleca la doctorul din America.
La o lună după operație o auzi pe Dina spunînd: "Ionele, ce mai faci, Ionele?"
Erau astea primele ei vorbe din toată viața ei.

Va urma..