Vreau să vorbesc cu oamenii care au învins lacrimile. Vreau să îi ating... să îi vad pe cei pe care i-a durut atât de tare încât nu au mai putut... atât de tare încât și-au mușcat buza până la sânge și sângele până la os... vreau să îi sărut pe frunte pe cei care și-au călcat atât de tare pe orgoliu încât au ajuns să-și calce până și sufletul.. și pentru că nu se așteptau la asta, în momentul acela purtau bocanci sau tocuri cui... Da, vreau să îi cunosc pe cei care și-au călcat atât de adânc în suflet, încât au atins și sufletele celor din jur... încât au atins și sufletul meu... E vânăt și strivit. Și totuși.. eu vreau să vorbesc cu ei... vreau să îi felicit. Vreau să îi cunosc mai de-aproape, atât de aproape încât să ajung să mă confund cu ei atât de bine încât sa uit că lacrimile m-au învins pe mine... Vreau să le învinețesc și eu sufletele... și mai ales vreau să le mulțumesc, și să le spun că de azi nu mai îmi pasă de ei, și nu pentru că am sufletul de plumb, nu pentru că mă dor ochii pe dinăuntru... nu pentru că luna mi s-a arătat altfel azi când lua cerul în brațe doar pentru a-l părăsi din nou... ci pentru că acum... acum, port și eu, pentru prima dată în viața mea tocuri cui. De azi, sunt una dintre “ei”... De azi simt lacrimile pe dinăuntru și le las să-și picure otrava în voie.. în mine.. le las să mă sfâșie în suflet viu și vânăt în dansul lor victorios... le las pentru că... le-am învins și eu... Le las pentru că... sunt toate pentru tine.