În mod paradoxal, astăzi nu mi-am vărsat cafeaua peste nud, nici n-am rupt tegumentul pereților.
N-am găsit rana aceea din piept pe care mi-o împachetez cu zâmbetul tău.
M-am certat cu tine.
Ne-am certat. Cum oare? tu nu te cerți cu mine niciodată, dar astăzi parcă te-ai defulat în țipete. Eu obișnuiam s-o fac.
Nici rău nu mi-a părut.Cred că mi-am greșit pielea dimineață. M-am îmbrăcat în textura aceea perfectă.
Pielea asta nouă mă doare, mă strânge, mă arde pentru că nu mă vrea. Îi denigrez conturul delicat, o brutalizez cu inconsistența celulelor mele. Nu mă lasă nici să-mi dezleg râsul frugal, nici să-mi rod unghiile-gest infantil de exprimare al anxietății pe care tu îl detești.
Mi-am trecut peria prin păr de zece ori, mi-am curățat dinții până la sânge.
Am golit sticluța cu apă de parfum și m-am gâtuit cu nodul cravatei.
Mă simt tu.
iar tu acum îți rozi unghiile, privindu-mă ironic, cu părul vâlvoi și cafea pe ciorapii albi.
Pari nebun.
Te iubesc mai mult în nebunia asta.
Þi-am reproșat mereu că-mi vorbești fără sens atunci când o faci.
acum înțeleg și ce mi-ai spus când m-ai luat. Că noi nu vom vorbi...ne vom simți dincolo de cuvinte.
acum îmi înțelegi și tu nedumeririle. o vâd în tăcerea ta.
așa cum suntem acum ne simțim eterni.

și tu mă iubești mai mult în pielea ta.
să nu ne dezbrăcăm...