Nu există sens în crearea unor impresii într-o rațiune în continuă schimbare și într-un corp în putrefacție latentă. Scrisori pentru nimeni fiindcă nimicul lor nu poate lăsa amprente în vid și chiar de ar putea, urmele din lut sunt spălăte ușor de ploile unei noi dimineți.
Unica esență a vieții e însăși existența, dar toate valorile edificate de noi în timp ni se par piramide, sau poate nu putem vedea în mișcarea spre moarte decât poate eclipsa fricii de a nu fi doar umbră. Timpul este o manifestare a vidului, în mișcarea sa veșnică distruge și edifică lăsând doar lipsa, el face faptele amintiri iar memoria nimic. Ceea ce e în el nu este decât o parte din conținutul său, suntem doar fragmente într-un mozaic ce a început fără noi și va continua cu aceleași reguli, când vom fi tăcere.
Totul pulsează în ritmul nimicului și fiece întreg moare parte cu parte dizolvat în trecut. Adevărat, amintirile sunt un cimitir cu o sublimă liniște și morminte șterse, cineva și-a găsit aici apusul, iar alții azilul în care i-a îngropat prezentul.
Scriu trecut, fiindcă ceea ce va fi, va muri curând pe cuprinsul acestor pagini. Am căutat prea mult filosofia inutilului uitând să privim în sine, dar toate trec pe cât de mult nu am vrea, timpul rămâne unicul demiurg iar religia sa e uitarea. O să ne urmeze mulți și o să existe ei pentru sine, cum am fost și noi, nimic n-o să importe decât poate mâine, restul va fi doar ieri.