Am revăzut Cetatea după un an, an în care au căzut capete, în care s-au desprins destine, în care viețile noastre s-au jucat de-a v-ați ascuns printre ziduri. Cetatea încă respiră a NOI, a o ploaie călduță de vară, a muzică de ieri, a băutură si a bună-dispoziție. Bătrâna încă se mai piaptănă cu piaptănul de aur uitat de Albă-ca-Zăpada în Castel, în timp ce arde totul în jurul ei. Și destinul fuge de ea, ea încearca sa-l prindă de un picior... Scene dramatice. Chiuituri. Zbierăte. Miroase a ars. Biata bătrână încă se crede o domniță tânără și frumoasă, își îmbracă cele mai frumoase rochii, lucrate în cele mai fine mătăsuri, însă nu știe că o face degeaba, că trupul ei e uscat, chipul e din ce în ce mai hâd... Iar prințul... Prințul ei călărește pe alte meleaguri. Nici nu se mai gândeste la tărâmul fermecat al Cetății, nu că s-ar fi gândit vreodata de-adevăratelea. Slujnicele chicotesc în urma-i. Ele știu...
Cu toții știu că lumea bătrânei Doamne s-a ofilit, că a avut ocazia să fie ceea ce TREBUIA, dar că a ratat-o, așa cum a ratat toate frumusețile vieții. Și toți râd în urma ei. Toți râd. Neștiind că în spatele unui zid al Cetății se ascunde încă râsul cald și cristalin al copilăriei, iar ea se îndreaptă vertiginos spre el. Îl va descoperi, pentru că așa îi stă scris. Maktub. Mai are doar câțiva pași până la soarta ei, până amurgul va întalni câmpul verde, până roua va săruta obrazul veșted al nemuririi și o va împrospăta.
Bătrâna? Bătrâna sunt eu. Sau tu. Sau oricine crede în forța unei pene care scrie cu cerneală de aur destinele fiecăruia. Poate nu trebuia să citesc înainte, dar m-a forțat Decembrele nins în Cetate. Axa lumii forțează uneori nota ca să ne aducă acolo unde trebuie. Uneori nu vrem, uneori vrem prea mult, dar oricât am fugi, nu reușim să scăpăm de poemele aurite ale cărții vieții. Suntem ceea ce trebuie să fim, reușim să respirăm pentru că... AȘA STÃ SCRIS.