Sunt lucruri in viata care mă marcheaza, si care, printre amintirile mele au un loc distinct. Mereu am fost marcat de ceea ce am reusit sa fac pentru cei din jurul meu; prin arta mea, scrisul meu, fiinta mea. Impresiile ce raman -dupa ani si ani- ma ajuta sa vad mai limpede universul launtric. Oricum, aceste amintiri vor fi mereu insotite de bucuria ca talantii mei si-au gasit sensul.

Insa, de s-ar sti tot ce contine "opera" mea, picturile mele, muzica ce o compun, poeziile mele... ce haos de impresii si emotii ascund ficare linie trasata, fiecare pata de culoare, slova scrisa, sunet...Ma cutremura si-mi provoaca o nesfarsita sila toate pftele violente ce nu-mi dau pace decat atunci cand creez.

Intotdeauna am fost atras de muzica monumentala: Wagner, Berlioz, Bach sau Haggard, Theatre of Tragedy, Therion...acestia, fiecare in epoca si cultura sa, au atins - prin muzica lor- limitele tristetii ce zace in om, sau cel putin in mine.

Adevarul despre ceea ce creez?! Opera sunt eu,cu frustrarile si implinirile mele, cu erotismul sublimat pana la paroxism, cu bucuria de a fi, cu tristetea de a nu avea...

In momentul in care creez, nu o fac pentru mine, pentru ca ...rup din mine; iar in fiecare obiect, poezie, cantec, pictura, ce iese din mainile mele are o incarcatura extrem de puternica de...ceea ce sunt.

Cand ajung la sfrasitul unei lucrari ma incearca un chin dureros. Nu vad intotdeauna rolul acelei creatii, succesiunea operatiilor mi se pare un haos, insa traiesc cu ideea ca respectiva lucrare e folositoare cuiva - macar la nivel ideatic- si aceasta creeaza o stare de bine extraordinara.

Ceea ce am creat pana daunazi-mai bine zis, pana anul trecut- este o imagine a vietii lipsita de gratia divina. Nu am creat niciodata in acest spirit. Viata e un amestec extraordinar de extreme.Cel putin a mea.

Existenta mea e ca un roman. Micile circumstante cu care ma confrunt nasc un soi de personaje ce imi populeaza existenta, ca niste duhuri protectoare. In timp, descopar si caracterul acestor personaje. Sunt fericit ca viata mea nu e creata in anumite sabloane, iar libertatea mea nu se manifesta intre doua puncte impuse social.

Multi creaza din placerea de a se "povesti" siesi, de a-si auzi propriile ganduri, emotii, de a anihila unele frustrari. Eu creez pentru ca percep in mine o dorinta inexplicabila de a imortaliza o idee, un gand, o impresie, o emotie, un sentiment. Aceasta dorinta cred ca am simtit-o prima data la 15 ani, dar am constientizat-o extrem de tarziu. Si abia atunci am inceput sa creez efectiv; aveam 21 ani. Daca incepeam la 15...scapam de frustrarile si resentimentele ce
mi-au lovit copilaria si adolescenta.

Apare un moment, ce se tot repeta, incepand cu varsta de 16 ani, cand sunt lovit de un soi de criza duhovniceasca. Citeam Biblia si ma introduceam intr-un miraj auster. Imi inchipuiam ca inteleg foarte bine ceea ce citesc. Eram insufletit de ganduri si emotii marete, isihastice, fiind cuprins de o fericire stranie. Din nefericire era ceva nenatural, nefiresc, creeat de artificialismul simtamintelor mele. La 30 ani lucrurile stau altfel. A intervenit credinta. Din nefericire am intalnit o multime de oameni care traiesc aceasta stare de beatitudine si se consdiera privilegiati de Dumnezeu, doar pentru ca simt ceva in anumite circumstante. Invaluirea mistica nu are nici o legatura cu Dumnezeu sau cu credinta...

Omul are o tendinta macabra spre autoinselare, de aceea si cuvantul "DEZAMAGIRE" are conotatii negative. Ne convine mai mult sa fim amagiti decat dezamagiti. Poate si de aceea - in viziunea majoritatii oamenilor pe care i-am intalnit- sinceritatea e o chestiune de idee, aproape o utopie. Din punctul meu de vedere sinceritatea e un talent ca oricare altul. Nu sincer cine vrea!