- A’ cui e javra asta negră?
- Nu-știu, a venit de câteva zile. Cred că nu are stăpân. O fi din alt sat?
- Am văzut-o pe Catrina lu’ Soare hrănindu-l. Poate-i al ei.
- Și bunică-mea i-a dat de mâncare...
- Hai să-l omorâm! Vreau să-l omor! Hai cu mine să-l prindem.
- Ce-i Bobi, înnebunești. Îmi amintesc pisicile moarte din Valea Viilor, și prevăd ceva rău pentru animalul ăsta nevinovat. Ce-ai cu el?
- Iar vrei să iei bătaie? Îți amintești ce-ai pățit vara trecută din cauza cireșelor alea viermănoase; nu mă face!... știi c-o iei când am eu chef... hai, pune mâna pe el!
- Bine, da’ eu nu stau când îl omori tu. Cheamă-i pe-a lu’ Tavi. Eu n-am curaj.
- Asta s-o crezi tu, Dorine.
Orice-aș fi zis tot asta se-ntâmpla. Am prins câinele, ademenindu-l cu mâncarea rămasă de la prânz, i-am pus la gât un laț de sârmă, l-am legat de gard, în fundul curții Catrinei. Paul, pentru că așa îi voi spune câinelui, fiind destul de flămând, era ocupat cu ultima lui masă, oase din rasol cu mămăligă rece, și nu și-a dat seama de gândul diabolic căruia-i căzuse victimă. Știu că animalele au forța de a vedea prin ochii oamenilor drept în inima lor murdară, oare Paul nu a simțit măcar intenția monstrului pe care-l asistam, în imaginația căruia se conturau idei care de care mai sadice. Lesa nu era pe măsura lui, strângându-l îngrozitor, din cauză că se zbătea puternic, mai că se spânzura. Între timp, Bobi și-a pregătit pietrele cu care a început să arunce înspre Paul, nimerindu-l aproape de fiecare dată. Erau niște sunete care l-ar fi înduioșat chiar și pe un hingher, care declanșau în inima mea avalanșe de furie, amestecată cu durere. Simțeam că eu eram cel bătut, nu câinele.
- Hai că mi-a mai venit o idee. Dăm foc la un ciolofan și picurăm schije pe el. Mișto nu? Mă duc s-aduc un chibrit. Între timp, bate-l cu varga asta!
- De ce să-l bat. Þi-am spus că nu am nici o treabă cu el. Nu mi-a făcut nimic.
- Dorine, o-ncurci. Dacă nu-l aud schelălăind, o să te bat pe tine cu bățu’.
La cât era câinele de speriat, era de-ajuns să apropii varga de el, și concertul reîncepea. Erau sunete care îți dinamitau toată violența, toată dorința de a-l omorî cu sânge rece ca pe un paianjen, sau vreun țânțar. Mi-era frică să nu mă călesc, să nu devin imun la gemete. Pentru Paul ziua aceea a fost mai mult decât un Iad.
Iată lângă mine criminalul obsedat, gâfâind încă, încerca să aprindă o pungă de plastic, înfășurată pe un fier-beton. Urletele au început mai cu spor, mai violente, cu un vâjâit ciudat, asemănător cu cel al vântului, bucățile de napalm cădeau pe blana înghețată a lui Paul; unele continuau să mai ardă, lăsând un miros de păr ars care-l făce pe Bobi să tușească, să se frece la ochi, mânjindu-se de funingine și pământ pe toată fața, dându-i o expresie și mai sadică, de călău cu gândire medievală.
Dar coșmarul abia începea, deoarece Catrina lu’ Soare ne-a alungat de la gardul ei pentru că Paul făcea prea mult zgomot, și ea dorea să doarmă. Nu a întrebat ce avem cu el, ce a făcut, de ce-l chinuim bătându-l, ea dorea doar să doarmă liniștită și de-odată m-am simțit singur într-o lume plină de criminali, de orbi, de bestii nestăpânite, care umblă slobode, fără vreo teamă, ci cu nepăsarea omului retardat din naștere. Nu crezusem că se poate ajunge la atâta nepăsare. Și cică ea este un bun creștin. Evident, merge în fiecare duminică la biserică, cumpără cinci lumânări mari pe care le aprinde, se închină în grabă la toate icoanele de pe catapeteasmă, ajută cu bani locașul sfânt, vine lunea la curățenie, mormintele ei sunt cele mai îngrijite, și la ce folos, EA VREA SÃ DOARMÃ.
L-am târât pe sărmanul Paul până la nisipărie, unde l-am aruncat într-o groapă cu apă aproape înghețată din cauza crivățului.
- Hai să-l înecăm! Hai, trage-l de sârmă unde-i apa mai mare, și leagă-o de pomu’ ăsta să nu iasă. Hai mișcă-te că mai am și altă treabă pe ziua de azi. Mișcă-te!
L-am legat de pom, apoi am aruncat cu pământ în el până apa s-a făcut noroi și Paul nu a mai putut să înoate. Blana, din negru intens, lucios devenise galbenă cu nuanțe de bej.
Ajunsese o epavă sfârșită, care curând se va scufunda în împărăția nămolului, și se va descompune, și se va duce în raiul câinilor, și se va reîncarna, și iar va muri... si tot așa până spiritul lui va evolua și va ajunge om... și va primi Eliberarea, va intra în Nirvana.
Ce m-a impresionat până la lacrimi, a fost felul în care, cu o ușurare parcă Bobi, a anunțat: “Fiiiu! A murit.” Dar acum asta nu mi se mai pare nimic pe lângă faptul că tot timpul torturii nu a lătrat, nici măcar nu a mârâit amenințător la noi, ci s-a uitat în ochii mei umeziți de frigul și de vântul iernii, de parcă m-ar fi înțeles că nu o făceam intenționat ci eram forțat de împrejurare, de situație, de Bobi... Nici în ziua morții mele nu voi uita priverea aceea pierdută în durere, călită de suferință, distrusă de un psihopat, un pericol public.
La câtă suferință ai îndurat cred că ai primit deja Eliberarea,
Animal Chinuit.