A închis ușa. Mult prea repede. Atât de tare încât am crezut că mă voi sparge în mii de cioburi pe care nu le voi mai strânge. Atât de brusc de parcă filmul s-ar fi oprit înainte să se sfârșească.
Aș fi vrut sa fi rămas mai multă vreme in fata mea. Poate asfel mi-aș fi dat seama ce enigme adanci ascundea tăcerea lui, ce cuvinte incercau să se transforme in sunete.
A strigat, dar nu am auzit nimic. Doar pustiu. Strigătele lui s-au lovit de liniștea dintre noi. Noi… Aș vrea să cred că am existat, că trairile noastre s-au materializat, că nu a fost doar utopice, că… la naiba, iar cad în trecut și urăsc senzația asta atât de tare.
El nu mai este de multă vreme în viata mea, s-a pierdut în ceată și am impresia că m-a luat și pe mine cu el… E straniu că scriu despre tine în acest moment pentru că te ștersesem total, te anulasem. De fapt, te-am șters. E doar un moment de slăbiciune. Și toutuși de ce atâtea conexiuni cu persoana ta? Sunt exagerată? Realistă? E ceva greșit în simțurile mele ? Prea multe întrebări. Prea puține răspunsuri. Prea multe vorbe…
S-a stins și ultima lumină. Nu-mi voi mai aminti nicio clipă, totul nu reprezintă decât o himeră. Atât…