Într-un obscur exagerat, o lumânare gălbuie luminează patetic odaia încărcată cu praf și idei ce nu le-am scris. Câteva bătăi oarbe ale flacărei mă fac să tresar; iar eu, naiv, încep a mă pierde în raritatea lor.
Mă uit la lumânarea ce veghează și observ că și ea se uita la mine. Suntem amândoi stâmbi, încovoiați de nesfârșita ură ale idilelor trecute. Privesc atent ca să mă mint că-i prea puternică lumina pentru a orbi sau pentru a o urî, că este prea vesel momentul și doar eu sunt cel sceptic...
Dar lumânarea se stinge și eu am adormit!

Mă trezesc și scriu iar.
Ascult cum bate vântul metalic în pereții casei. Privesc pe geam și nu văd decat fantome de imagini și scheleți răgușiți ale peisajelor foste demult verzi. Nici măcar imaginația nu poate completa peisajul diurn... Și ea este oarbă acum. A chelit spânzurată de frigul neinspirat, urât de cei vii și efemeri.
Meditez asupra timpului. Știu că sunt singurul care nu m-am trădat până acum. De ce n-aș face-o și eu? Toți au făcut-o în cele din urmă. Oricum, încrederea mea în mine valorează prea puțin pentru ceilalți. Nu pot trăi doar înauntrul meu, așa că am hotărât să mă rup de mine tot restul iernii.
Când lumea va înflori din nou, vor răsări zâmbete mârșave sau ipocrite, vor apărea iar tovarăși drepți, dar falsi - cu totul alții decât până acum, ca o perpetuare blestemată a timpului și-a lumii.
Acum mă afund în boala meschină ce mă domină și-mi dovedesc că dragostea nu poate fi un răspuns. Niciodată nu a fost. Deci, o sa-mi caut răspunsurile în sursele reale de fericire, fără a mă mai amăgi.