Lupul meu nu venea în fiecare noapte. Uneori îl așteptam câteva zile la rând.
„O fi având și el treabă; își caută de mâncare.” îmi ziceam, să-mi înmoi supărarea.
Nu vă imaginați că „Lupul” era doar un nume! Nu! Era un lup adevărat și ca să fiu mai precis, era prietenul meu. Poate cel mai bun.
Nu îi dădusem nici un nume. Îl chemam doar „Lupu”. Era de ajuns.
Nu putea să vorbească, desigur. Dar eram convins că mă înțelegea când îi vorbeam. Precis că mi-a reținut și numele când i-am spus că mă cheamă Doru.
Ce și-o fi zis oare în mintea lui? Cum s-o fi pronunțând numele meu în limba lor, în limba lupilor? Că au și ei o limbă proprie, nu-i așa? Trebuie să aibă!
Cu mine se înțelege ușor. Doar cât se uită spre mine și citesc în ochii lui strălucitori ca într-o carte. Tot ce vrea să-mi spună. Cuvânt cu cuvânt.
Acum câteva nopți mi-a spus răspicat că nu-i place faptul că nu mi-am spălat picioarele înainte de culcare. Chiar dacă e iarnă și spălatul picioarelor nu-mi prea face plăcere.
- Dar ce-i cu tine copile? Te speli pe picioare în fiecare seară, așa cum ți-am tot spus dar nu prea m-ai ascultat. Te-ai făcut mare, nu-i așa?
- Lupul mamă, lupul.
Nu a înțeles dar am lăsat-o așa.
Lupul venea după ce se culcau și adormeau toți ai casei.
Noi copiii, trei frați și o soră, dormeam toți în patul cel mare din bucătăria largă, lângă sobă. Acolo se făcea foc toată ziua; chiar și noaptea, iarna când era mai frig.
Părinții dormeau în patul dinspre cămară. Acolo era mereu mai rece. Dar mama dormea mai în totdeauna în patul nostru mare, la margine, să ne învelească, să nu răcim atunci când ne dezveleam și ne cădeau cuverturile pe pardoseală.
- Dorule, nu știu ce să mă mai fac cu tine! Te zvârcolești toată noaptea și mereu rămâi dezvelit.
Mama vorbea doar așa! Când mă ridicam din așternuturi și mergeam la geam la lupul meu, ea dormea dusă și sforăia ca o pisică urcată pe cuptorul mereu cald.
Tata nu simțea nimic. Venea seara înghețat și obosit de la pădure și cum adormea, nu se mai trezea toată noaptea, până dimineață. Nu știu când, pentru că pleca foarte devreme la lucru. Noi ne sculam mult mai târziu.
Când lupul a venit întâia dată iarna trecută, chiar m-am speriat puțin la început. M-am trezit cu el privind prin fereastră. Avea ochii atât de strălucitori încât am crezut că au căzut două stele în zăpadă. Afară era cer senin; era frig tare, se pare. Luna plină lumina întraega curte de se vedea ca ziua aproape dar cu o lumină mai albăstrie.
Nu s-a mișcat de la geam. M-am ridicat din pat și când m-am apropiat de fereastră i-am văzut capul alb-gri frumos. Din nările negre aburul se condensa pe geamul rece iar apa înghețând cobora spre partea de jos; ca niște dungi translucide.
Mi-am apropiat fața de geam. Nu s-a speriat, nu s-a mișcat. Îi vedeam acum părul aspru de pe față și mustățile negre din jurul botului cum se mișcau încet dincolo de geam. Mi se părea că le simt cum îmi gâdilă pielea de pe obraz; parcă nu ar fi fost sticla geamului între noi.
La prima întâlnire nu am vorbit prea multe. Mi-a spus doar că a coborât din pădurea Zirea pe ulița principală, pe Creaca, a trecut în grabă pe lângă cimitirul vechi și s-a oprit la fereastra noastră din întâmplare.
În uliță se adunase o haită de câini răi în frunte cu Zoltan, dulăul nemilos al familiei Hosu, de care și mie îmi era tare teamă. Lupu nu a vrut să înceapă o ceartă sau chiar să lupte cu ei. Nu că i-ar fi fost teamă de dulăul cel negru Zoltan, cu dinții lui uriași cu tot, dar câinii erau prea mulți și Lupu nu voia să trezească tot satul în plină noapte.
Lupu venea mereu la geamul nostru. Când s-a împrimăvărat și afară nu mai era atât de frig, apoi toată vara și toată toamna, ieșeam în curte și stăteam de vorbă pe băncuța de lângă fântână, sub nuc.
Eu nu prea vorbeam. Nu aveam povești deosebite de spus și în plus nu eram un povestitor prea bun. Așa cum îmi spunea și doamna Rusu, diriginta, nu aveam talent de povestitor. Din câteva cuvinte repezite, jumătate înghițite, povestea mea se termina repede.
Ei, de când cu Lupu se mai schimbase treaba. Reușeam să mă ordonez, să nu sar peste idei sau peste fapte interesante, să duc o poveste până la capăt, din ce în ce mai bine. Nu aveam nici o emoție, nici o inhibiție în prezența prietenului meu. Mă simțeam liber, mai sigur de mine.
Poveștile lupului erau fascinante, insă. Viața în pădure, iarna dar și în celelalte anotimpuri, era plină de peripeții interesante, de povești cu iepuri caraghioși , neajutorați, care cădeau victime pofticioșilor lupi, de povești cu vânători neîndemânatici care își iroseau gloanțele fără să-și atingă țintele. Și câte și mai câte.
M-a impresionat însă cel mai mult povestea a doi cățeluși rămași orfani în pădure, iarna. Mama lor a căzut într-o groapă adâncă, și-a rupt amândouă picioarele din spate și nu a mai putut ieși o lungă perioadă din groapa aceea.
Mama lupului avea și ea doi pui mici; pe Lupu și pe fratele său geamăn. I-a adoptat pe cei doi căței rămași orfani și i-a lăsat să sugă alături de Lupu și de fratele său.
În fiecare seară îi arunca în groapă cățelei rănite câte ceva de mâncare; de obicei carne de iepure proaspătă. Îi arunca și zăpadă azvârlind harnică cu labele din spate. În groapă zăpada se topea și mama cățeilor bea apă din zăpadă. Nu o fi fost ea prea bună dar alta nu era și biata avea nevoie de apă în fiecare zi.
După o lună sau două cățeaua s-a înzdrăvenit și într-o bună zi a reușit să iasă din groapă. Cățeii erau mai mari acum, învățaseră de la lupi să fie mai agresivi, mai atenți dar și mai solidari decât între câini. Lupu și fratele său au învățat la rândul lor că unii oameni sunt buni, iubesc animalele și merită să fie ajutați, considerați prieteni.
Când s-a încălzit în pădure, s-au despărțit. Se mai întâlnesc din când în când și se bucură să petreacă în pădure împreună câteva ceasuri plăcute.
Cu câteva luni în urmă, într-o noapte a apărut dulăul Zoltan cu haita lui gălăgioasă. Stăteam de vorbă liniștiți când au sărit peste gard și s-au apropiat de noi rânjind.
„Cred că e timpul să-i dau o lecție.” mi-a spus Lupu. Am fost de acord.
S-a așezat pe pământ într-un loc mai ridicat, în spatele grajdului. Parcă ar fi fost rănit sau mort chiar. Stătea nemișcat. Câinii s-au apropiat mârâind furioși. Zoltan s-a repezit la Lupu, gata să-l sfâșie, încurajat din spate de haita veselă. Se pare că erau siguri de victorie. Erau atât de mulți!
Înainte ca Zoltan să ajungă la el, Lupu a sărit ca un arc, s-a repezit la gâtul lui Zoltan și l-a prins strâns între fălcile puternice. Dulăul s-a zbătut cât s-a zbătut după care s-a înmuiat, picioarele i s-au îndoit și a căzut la pământ ca o cârpă, cu coada între picioare. Nu l-a ucis. L-a slăbit doar puțin. Zoltan atâta a așteptat. A luat-o la goană cu haita de fricoși pe urmele sale. De atunci încolo, niciodată nu a mai avut curajul să se apropie de Lupu. Îl ocolea pe departe. Dar Lupu nu îi purta pică. Îl iertase.
Dacă aș mai fi avut anumite îndoieli în privința înțelepciunii sale, Lupu m-a convins în ianuarie. În cea mai rece noapte din an, în noaptea Bobotezei, era un ger crunt. Ninsese bogat câteva zile și nopți la rând după care se lăsase un frig uscat, pătrunzător; mai ales în nopțile senine cu cerul ca sticla.
Smaranda se îmbolnăvise grav. Tușea, o durea gâtul, avea temperatură „mai-mai să spargă termometrul”, cum zicea mama.
Lupu nu mai venise pe la mine de câteva zile. În situația în care eram toți din casă, cu lumina mereu aprinsă, cu ceaiuri, cu schimbatul hainelor surorii noastre care transpira abundent, oricum nu aș fi avut cum să stau cu el. O fi știut el despre această situație? O fi simțit el oare?
Sâmbătă noaptea, Smarandei i se făcuse și mai rău. Medicamentele se terminaseră, părinții nu mai știau ce să facă; erau disperați.
Se înoptase demult. Să fi fost aproape sau chiar trecut de miezul nopții. La un moment dat am auzit un zgâriat ușor la fereastră și imediat i-am zărit ochii inconfundabili.
M-am îmbrăcat repede, mi-am pus bocancii cu ciorapi groși din lână și am ieșit în curte. Lupu mi-a făcut semn să-l urmez.
Am ieșit în drum și am luat-o la goană prin zăpadă spre gară. Săniile făcuseră în timpul zilei șleauri adânci în zăpada căzută în ultimele zile. Abia îmi mai trăgeam sufletul de oboseală.
Ne-am oprit în fața clădirii dispensarului. Mersesem mai mult de o oră prin ger. Nasul îmi era roșu, începuse să-mi curgă. Am intrat în curte.
Sâmbăta și duminica dispensarul era închis. Doctorul și asistentele medicale plecaseră la oraș, pe la casele lor.
Lupu a sărit pe labele din spate, s-a ridicat în fața ușii de la intrare și a deschis-o; parcă nici nu ar fi fost încuiată. Am intrat în mica farmacie. Lupu a deschis dulăpiorul cu medicamente și din ce era înăuntru a ales trei tipuri de pastile diferit colorate. Câte un tub de sticlă din fiecare.
Parcă drumul de întoarcere a fost mai ușor dar cum urcam dealul spre casă, înaintarea era destul de lentă, totuși, prin zăpada groasă.
Am ajuns aproape de ziuă. Lupu nu a mai intrat în curte. L-am bătut ușor pe ceafă și a plecat spre pădurea Zirea, pe drum în sus.
Am înțeles că fetei trebuie să-i dăm câte o pastilă din fiecare culoare, la fiecare patru ore. Aveam să constatăm că aceste doze recomandate erau înscrise și pe etichetele de pe tuburile cu medicamente.
Când am intrat în casă părinții au tresărit uimiți. Nici nu băgaseră de seamă lipsa mea. Ceilalți frați dormeau încă în patul mare înfofoliți printre cuverturile groase din lână. În încăpere era cald dar se simțea un aer închis, mirosea a transpirație.
După orele petrecute în aerul rece și curat de afară și după efortul făcut, simțeam orice miros deosebit.
Le-am arătat ce le-am adus. M-au întrebat de unde le am. Le-am spus că de la dispensar, de la farmacie.
„Dar dispensarul și farmacia sunt închise sâmbăta și duminica iar noaptea nu este nimeni acolo. Nici măcar paznic nu au.” Nu le-am mai răspuns.
Au luat în grabă tuburile cu medicamentele , au citit de zor recomandările de pe etichete. Nu au înțeles prea multe, în special dozajul.
„Câte o pastilă întreagă la fiecare patru ore. Prima doză, chiar acum.” Vocea îmi era sigură, ca a unui adevărat medic.
M-au privit uimiți și au mai citit odată recomandările de pe etichete. Se pare că au fost convinși. După ce Smaranda a înghițit cu chin, cu vai, pastilele, am intrat în pat și mi-am continuat somnul.
Când m-am trezit era trecut bine de amiază. Smaranda mă privea cu ochi limpezi din pătuțul ei de lângă sobă. Se vedea de departe că îi este mai bine. Tata era prin curte cu treburi. Mama m-a privit îngrijorată. „Haide puiul mamii să mănânci și tu ceva. Þi-o fi foame. Să nu te îmbolnăvești și tu, Doamne ferește!”
Nu am văzut nicăieri tuburile cu medicamente. Când am întrebat-o pe mama dacă i-au administrat fetei următoarea doză de medicamente, mi-a răspuns mirată. „Ce medicamente, Dorule? Nu mai avem nici un medicament de vineri! Le-am consumat pe toate cu boala asta lungă a Smarandei. Bine măcar că merge spre bine. Ce ne-am fi făcut dacă se simțea rău și azi? Trebuia să o ducem la spital la Zalău. Domnul fie lăudat!”
Tata a intrat scuturându-se de frig.
- Ce face băiatul? S-a sculat? Cum te simți Dorule? Nu te mai dădeai sculat azi dimineață.
- Bine, tată.
Sorbeam încet din cafeaua cu lapte fierbinte și priveam concentrat la aburul care se ridica din ceașcă. Mi se părea că văd capul unui lup alb-gri cu ochi calzi, prietenoși.

Dan David, Los Angeles, Martie-01-2007.